Cum ziceam în ziarul de alaltăieri, mă duc (sâmbătă) să văd cine şi de ce se ocupă cu Apocalipsul de la Palatul Sporturilor, să văd cine maltratează bolnavii Spitalului Judeţean cu atâta nesimţire şi decibelime, mai ales că în Consiliul Local avem şi un medic răspunzător de sănătatea sărmanilor ajunşi în Fabrica Morţii, cum supranumesc Spitalul nişte oameni sătui de tortura zgomotelor şi de incompetenţa şi iresponsabilitatea aleşilor locali.
Mă duc pe Frunzei, pe cel mai îngust trotuar, asemănător cu mintea celor care l-au construit, salut semaforul fisurat de hărmălaie, mă sui pe zebra înnebunită (şi ea) de circul ticăloşiei şi sfidării... şi încerc să nu-mi crape mura-n mine, să nu-mi plesnească timpanele, să nu mi se congestioneze ochii oripilaţi de spectacolul grotesc al balamucului împins la paroxism. Şi ce credeţi că se petrece pe Esplanada Tristeţii, în Pătratul Bermudelor, cum poreclesc zona nişte oameni suprasaturaţi de neghiobia măscăricilor cu maioneză în loc de cerebel? Exact asta se întâmplă! Sub "umbrela" cea îngrăşătoare a gonflatului McDonalds, un analfabet zbiară la un microfon nevinovat şi, implicit, la nişte tinere speranţe aiurite de vibraţiile nefaste ale competiţiei, speranţe care aleargă după o minge şi-o trântesc de colo-colo, în ritmul Educaţiei şi Culturii Naţionale. Iar un sărit de pe fix şi din lagărele panaramei capitaliste, mişcându-şi tărtăcuţa ca un dovleac gol, pus în prepeleac, freacă nişte butoane, dezlănţuie belii şi decibelii tuturor neamurilor sale (proaste) de la Zamolxe spre-ncoace. Şi, repet, o mulţime gregară de guri căscate se distrează, cică!... Desigur, întreb şi eu de ce nu mi se respectă dreptul la ordine şi linişte, dar mi se răspunde în doi peri şi mi se dau papucii, mi se flutură indiferenţa şi aprobarea, un nasol/gard şi un urât/gard şi un spaimă/gard chiar bălăngănindu-şi bastoanele (sugestiv şi convingător) întru apărarea, culmea, disciplinei şi ordinii în cel mai dur şi nenorocit loc al Sodomei gălăţene!... Plec! Trebuie să plec! Şi, cum v-am spus şi alaltăieri, dau să trec zebra pe verdele meu! Şi cât pe ce să mă trimită la UPU o cucoană cu limuzină dintr-un devastator chici/cortegiu matrimonial!... Martor al tragediei eşuate, un hâtru şi simpatic vânzător de sicrie, clatină capătul de sus şi-mi declară aproape regretând: bade Ioane, era cât pe ce să te facă ciozvârte dobitoaca aia cu claxon, era cât pe ce să ne laşi fără rubrici în ziar, era cât pe ce să nu mai aibă cine se lua la trântă cu morile de vânt... era cât pe ce să vând şi eu un sicriu!... Jos Guvernul!
