Năucit de cum se precipită ceastă bizară întâmplare, mă holbez din urma doamnei...şi parcă-mi pare rău că n-a mai stat. Să fi plecat din cauza mea? Ori, pur şi simplu, a tulburat-o fotografia la care s-a uitat continuu şi nu a mai rezistat amintirilor? Da, sigur că da, ceva nu este în ordinea părerilor mele! N-am făcut nici un pas în sensul/direcţia dumiririi, însă alimentez şi suport mari temeri în legătură cu această femeie leită cu cea din poză. La urma urmei, pe căldura asta, îmi făcea neaşteptat de bine "răceala" femeii cu "samsung". Pisica şi căţeaua suportă mult mai uşor temperaturile astea toride, însă le văd foarte agitate.
Schelălăitul şi miorlăitul acestor animale n-au cum să mă liniştească. Stau ţintuit, parcă n-am curaj să plec şi parcă nici nu ştiu unde să plec. Parcă nu ştiu nici de unde am venit. Ceva/cineva parcă vrea să-mi spună că am să aflu în curând ce face, ce este, cum este şi ce se zice despre neobişnuita doamnă tocmai dispărută-n colţul sud-est al Libertăţii. Încep să regret că nu m-am luat după ea. Încep să cred că ar fi trebuit să insist, să nu stau ca fraierul, să nu mă mulţumesc doar aşa, cu studiatul din priviri, cu presupunerile şi îndoielile, cu gărgăunii stârniţi de ne/verosimilul întâlnirii/întâmplării! Şi hatmanul ăsta misterios/băşcălios! Am senzaţia netă că ştie ceva, dar nu poate să-mi povestească şi nu poate să-mi arate! Sigur...şi animalele astea ştiu mai mult decât mi se pare, însă nu pot să-mi explice! Şi nici nu trece nimeni prin parc! Numai eu şi pisica şi căţeaua şi Mazeppa în singurătatea asta spăimântătoare! Mă perforează un sentiment vertiginos post/"traumatic" şi consider că sindromul X pune stăpânire pe mine! Mă simt de parcă aş fi mâncat silabe halucinogene!
Pe toate aleile parcului "văd" numai conturul doamnei "reci"! Şi o "simt" şi o "văd" şi pe toate băncile! Şi urcând/coborând în/din toţi arborii Libertăţii! Şi auzindu-i râsul...un fel de hohot secret...un fel de "taină" desfăşurându-se şi înfăşurându-se pe toate dimensiunile ştiute/neştiute ale "existenţei", într-un carusel continuu, devastator...într-un instantaneu repetat, căpietor! Şi întinzând peste mine şi peste tot infinite "braţe de aer" (cum "splendid" scrie Nicolae Labiş)...şi plecând şi întorcându-se...şi pornind şi oprind tot jurul şi tot împrejurul...şi uitându-se la fotografia din ecran, de parcă s-ar fi uitat la Însăşi, de parcă fotografia s-ar fi uitat la Însăşi...!
O bătaie pe umăr mă "trezeşte" la "realitate"! Sucesc tărtăcuţa cotrobăită de nălucire şi văd un om prieten cunoscut!...Stai să vezi!
