Da, e prietenul Emil Ioiţescu. El mă bate pe umăr. El mă scoate din ceastă "reverie" nimicitoare, "inexplicabilă". Cu el am traversat/petrecut ultimii cinci ani în "câmpul muncii", în solda Primăriei, adică. Vai de mămica ei de soldă! Cu el am adunat şobolani morţi şi rahaturi vii prin subsolurile blocurilor/scărilor dotate cu celebra/inutila ALA. El mă priveşte surâzând şi întrebându-mă ce fac în parcul Libertăţii şi de ce port figura asta aiurită şi "străină", de parcă am mâncat rudotel cu haloperidol. Prietenul mă ia la el, acasă. Locuieşte pe strada Libertăţii, chiar foarte aproape de hatman şi de parc. Şi chiar în fiecare zi, mai ales în sezonul cald, vine-n iastă oază şi plimbă nepoatele. Aşa-mi zice. Că-i "client" permanent în mijlocul cestui loc (mai) liniştit, cestui loc în care (mai) poţi uita/ocoli panarama din aşa-zisa Cetate. Nu?
Mergem agale, mă priveşte, mă bate pe umăr. Crede/observă, probabil, că nu-s în apele mele, în pielea cunoscută de el. Şi îmi şi glăsuieşte că nu m-a văzut niciodată aşa sfeclit, aşa dus cu pluta, aşa lovit de cine ştie ce idei năzdrăvane, de parcă-s bântuit de obsesii inexorabile, de rătăciri nedemne pe altarul Metaphorei şi-n alaiul celor nouă Muze serioase. Mergem şi mă întreabă scurt: "Ce-ai păţit?"...Şi-i răspund şi mai scurt: "Nimic!"...
Intrăm la numărul 44. Numărul paginii cu "Descântec de vreme rea", citit pe bancă, lângă doamna cu "samsung", în aplauzele tacite ale cazacului şi ale celor două animale. Începe să mă controleze gândul că poate exista o legătură între numărul de pagină şi numărul de adresă al casei prietenului Emil. Mai ales că volumul de poezii se cheamă "Ce zgomot face cântecul când moare". Mai ales că omul acesta repede săritor la necazurile mele nu s-a ferit niciodată să-mi spună că poemele scrise de mine sunt fără nici o replică, neobişnuite, parcă pogorâte/suite din altă lume...cum şi alcătuirea care, zice Emil, "vine în parcul Libertăţii, în fiecare zi, se aşează pe banca de lângă Mazeppa, priveşte nişte poze, dă-n plâns, frământă văzduhul cu ochii parcă a/duşi în fundul cuibarelor neclare şi se dă în/depărtării, aşa, ca şi cum totul e-n regulă, totul stă sub semnul unui normal firesc"!...Aşa zice prietenul meu, deşi nu i-am povestit nimic despre "păţania" mea! Şi aşa-mi întortochează iarăşi minţile şi sufletul, adică mi le lasă pe abscisa şi pe ordonata în care m-a găsit când m-a bătut pe umăr, în parc, şi m-a luat la el, acasă, la o vorbă bună şi la un pahar cu vin!...Stai să vezi!
