Emil Ioiţescu, prietenul şi adeptul meu cel mai sincer şi simpatic de pe strada Libertăţii, mă întreabă dacă am vreo legătură "ascunsă" cu femeia din parc, despre care mă ocup actualmente şi care mi-a strecurat în oase cea mai stranie nedumerire de la facerea zimbrului, încoace. Îi spun că o cunosc destul de bine pe cea din fotografie, iar nu pe cea de pe bancă. Îi spun şi cum am "recepţionat" nişte rafale de palme, odinioară, din partea fotografiatei. Îi spun şi că nu sunt supărat din cauza asta. Şi că nu am de gând să umblu cu vreo răzbunare, cu vreo anatemă, cu vreun reproş. De admiraţie, Emil îmi toarnă vin în pahar.
Beau două, tot fără aer. Şi chiar îi citesc un poem aplaudat odată, când făceam câte o pauză între şobolanii vii şi morţi ai primăriei din subsoluri. Uite ce "gustă" prietenul vecin cu Mazeppa: "Cade luna până-n crâng,/ sângele-nverzeşte-n piept.../ lacrimi pe piciorul stâng,/ lacrimi pe piciorul drept!// Tu erai când nu erai,/ eu te căutam visând,/ umpleam gurile de rai/ cu greşeli şi flori de rând!// N-a mai ricoşat un glonţ/ tras-trasor din ochii blânzi/ şi-a rămas floarea de colţ/ vie moartă în oglinzi!//...Şi de asta cade luna/ şi se sparge până-n crâng.../ îngerii (întotdeauna) lacrămă cu ochiul stâng!"...Două veveriţe, trei vrăbii şi o mierlă aplaudă din aripi şi din urechi. Încălzirea globală se mai potoleşte. Mergem în grădină. Eu mă apuc de înfulecat corcoduşe. Şi înfulec vreo zece buzunare pline. Al naibii de bine merg poamele astea... după vin!
Găman accidental, culeg două traiste şi pentru acasă, nu cumva să zică nevastă-mea că am fost după Corcoduşa Scarlat, o cocoană nurlie la şaizeci şi cinci de ani, fostă leicuşoară-n statul şi trecutul meu pe strada Libertăţii, la numărul 63, când eram şcolar proaspăt sosit de pe coastele Zimbrului, speriat de civilizaţia asfaltată şi de "bombele" cu fustanelă de-o şchioapă. Sâmbăta şi duminica, lelea Corcoduşa mă chema-n odăiţele sale. Mă chema peste gard, că doar un gard ne despărţea. Eu îi citeam (cu glas de ciocârlan) poezii scrise de Goethe, că tare-mi plăcea "nebunia" lui Faust, iar leliţa îmi făcea ochiuri cu ouşoare din găini fidele, departe de orice evaziune sentimentală cu nadolenii nenumăraţi ai mahalalei feerice, liniştite şi doldora de cucurigu şi cotcodac. De cele mai multe ori, micul dejun ţinea până la dejun, când domnişoara Scarlat îmi clocotea borş cu inimioare de fazan şi-mi frigea femur de puicuţă vecină, prinsă-n flagrant la grăunţele angăriilor sale!...Stai să vezi!
