Înainte de-a începe să mă otânjească, îl rog pe nenea popă să-mi permită şi să-mi îndeplinească o dorinţă. Omul dă dovadă de-un teribil umanism şi pică de acord. Astfel, mă deplasez câţiva paşi până la cutia milei şi pun toţi bănuţii pe care i-am adunat din urma unui mort, cu o zi înainte, care era o moartă, de fapt, şi se ducea andante în Marele Dormitor Universal de la capătul autobuzului 9. Apoi, bat şi toaca, bat şi clopotul, şi-mi fac şi o suită de cruci. Le bat de fugă, nu de chemare. Fiindcă nu vreau să mai fie nimeni la această lecţie de dirigenţie cu lumânarea. În plus, îl rog pe caporalul biblic să folosească o lumânare de divorţ, nu de căsătorie. "Da, te servesc, fiule!" - zice masculul preotesei. Şi găseşte iute şi satisfăcut o ditamai măciucă de ceară albă, chiar gătită pentru încheierea socotelilor matrimoniale, şi care, se vede, a fost folosită puţintel la divorţul amantei unui consilier bisericesc pe probleme de securitate confesională. Popa se uită fix şi ţeapăn în lumina ochilor mei. Eu mă uit direct şi resemnat în lumina ochilor lui. Ne cercetăm exact cum duelgiii din filmele cu pumni de dolari. Eu aştept să înceapă. El mă ţine-n suspans. Cred că vrea să-mi dea răbdarea-n foc. Cred că vrea să construiască asupra mea un ascendent moral. Sper să nu se apuce să mă ierte. Că nu mai are nici un farmec, nici un haz dacă nu mă mai pedepseşte după atâta pregătire şi aşteptare. Brusc şi fără să coboare sau să ridice privirea, faraonul cu husă neagră scuipă în palmele-i mari cât nişte graifăre, înalţă lumânarea de divorţ până-n crucea din vârful clopotniţei... şi-l rog să se oprească, să mai amâne niţel execuţia pedepsei pentru atac pătimaş la pudoarea celebrei cale neveste. Incredibil, scap de prima pocneală. Şi-i spun: "Sfinte duhovnic, te rog foarte mult şi frumos, aprinde lumânarea! Nu-i corect şi nu-i binefăcător să mă altoieşti cu măciuca stinsă! Fă-mi şi hatârul ăsta, şi poţi să te apuci de treabă! Că nici eu nu mai rezist! Să pornească şi să se termine odată! Ce-i cu atâta şi atâta trenare? Oi fi matale tolerant, stimabile, dar nici chiar în halul aista! Hai, aprinde ciomagul, că ard de poftă şi nerăbdare!". Bineînţeles, scoate o brichetă cu benzină de aeroplan, aprinde fitilul şi-mi face semn să mă aplec exact ca şcolarii lui bădia Ion Creangă pe Calul Educativ Bălan. Da, încep să încerc să mă pregătesc pentru primire... însă-mi aduc aminte că am uitat ceva esenţial în desfăşurarea unui astfel de ritual. Prin urmare, îl conjur să-mi dea voie să rostesc vro două vorbe de adio!... Stai s-auzi!
O bătaie soră cu Moartea (III) Scris de Ion Zimbru
