Recunosc...sunt un get-dac infidel, un drăgostit nestatornic, un alergător după cel puţin trei virgulă paisprezece iepuri în aceeaşi vreme, în acelaşi timp, brusc, deodată, concomitent şi instantaneu! Demult, când începusem a umbla şapte văi şi-o vale-adâncă şi şapte dealuri şi-un deal mic după pupeze cu fustă lungă sau scurtă, conform buletinului meteorologic şi bunului gust, mama îmi sfătuia-n ambele urechi că trebuie să fiu exemplu de model în căutarea, găsirea, alegerea, abordarea şi cucerirea fătucii de către flăcău, nu zvăpăiat cu apucături de tigoare şi cu aere de zmeu refuzat la bacalaureat! Dar eu, neam să-nţeleg acest fără de care nu se poate triumfa după trenă, după braţe de marmoră, după femure trase la strung, după şoapte-n marginea râpii şi-n pârleaz, după casă de piatră...dar şi după cum re/iese din rostul pământeanului pe pământ! Dimpotrivă, chiar mă apuca râsul pe-nfundate, aşa, să nu se prindă mama că-s măgar în direct! Şi-mi mai glăsuia că voi avea numai de pierdut (mult şi bine) dacă nu respect aceste deziderate, dacă o fac pe deşteptul când sunt prost, nu invers, dacă mi se pare că-i floare la ureche să cuceresc o Troie cu minijupe, o Bastilie cu margaretă-n păr, o Cetate cu pestelcă şi opinci! Până şi tata, care nu se vâra-n intenţiile mele legate de Universul cu cercei şi hap/sâni căpietori, îmi zicea, mai în glumă, mai în serios, că nu-i frumos pentru ca să ademenesc şi să abandonez, nu stă-n firea şi-n măreţia unui mascul/in să sfărâme visuri feminine...şi că o asemenea pură şi simplă Alcătuire cu păr lung şi cu mătăciune-n piept nu este de unică folosinţă, cum un pahar, cum o săgeată, cum o Viaţă, cum o Moarte...!...Dar eu, ehei, ţi-ai găsit recepţie! Nici vorbă! Nici gând! Îmi lăsam părinţii să creadă că-s cheie de monastire, literă de lege, mai ales că ştiam „Crinul din vale” şi „Litera stacojie” pe dinăuntru şi pe dinafară...şi consideram, ca atare, că pot supune Infinitul cel cu ie şi catrinţă, că mi se cuvine plecăciune şi admirare din partea tuturor cestor Metafore cu sapa-n zăpodii, cu ulciorul la fântână, cu cămaşa la râu şi cu toată Re/Facerea Lumii în Trup şi în Suflet, continuu, definitiv!...Sigur că da! Exact aşa mă autodefineam! Exact aşa voiam să se vadă că sunt când trec andante pe uliţa celui mai frumos cătun din Calea Lactee! Exact aşa mi-au spus toate fetele (mari şi mici) că „arăt” în ochii lor plângând torenţial după „eticheta” pe care o afişam cu eleganţă, cu stil, cu poezie, cu promisiuni şi jurăminte care nu ţineau niciodată mai mult decât un castel de nisip, mai mult decât adierea unei aripe de fluture în căutarea tărâmului Nicăieri!...Să vezi ce Iliadă! Să vezi ce Odisee!
Ultima noapte cu amanta din Cotul Pisicii (I) Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
