Bătrână, scundă, costelivă, cu bocanci mari... trece dinspre casă înspre pădurice, în fiecare dimineaţă, să adune vreascuri. Trece aplecată, aproape în unghi drept. Trece pe drumul colbuit, care-o cunoaşte de atâta amar de ani. Trece şi vorbeşte singură. Sau, cel puţin, aşa mi se pare. Păduricea nu-i departe. Stă-ntr-o costişă mioritică, plină cu păsări mărunte, cântătoare, ouătoare, crescătoare de pui. Stă-ntr-o părere de rău. Ori într-o părere de bine. Stă şi o aşteaptă pe bătrâna scundă şi uscată şi văduvă, senină când plouă şi supărată când arşiţa goleşte fântânile şi arde orice tentativă de nădăjduire.
Aproape de amiază, sărmana femeie trece dinspre pădurice înspre casă. Trece şi vorbeşte singură. Sau, cel puţin, aşa mi se pare. Trece şi cară vreo câteva nuiele sfarog şi strâmbe pe spinarea-i încovoiată. Nimeni nu-i dă nici o atenţie. Nici la dus şi nici la întors. Ea-i salută pe toţi, dar nu i se răspunde. Nu ştiu dacă poate fi vorba de nepăsare, de nesimţire, de răutate. Însă bătrâna nu reproşează nimic, nimănui. Îşi vede de zilele-i necăjite şi de monologul (dialogul?) ei permanent, foarte interesant, dacă se observă „trimiterile” şi „ocărârile” sale convingătoare pentru orice minte golită de ipocrizie, pentru orice suflet umplut cu milostenie şi înţelegere faţă de Alcătuirea cu bocanci mari, scâlciaţi... cu ochi albaştri, de te apucă înfiorarea când îi vezi, când îi simţi cum te pironesc, aşa, uneori... şi parcă te roagă să le ierţi îndrăzneala de a întârzia pe supra/faţa rotundului de lut.
Uite-aşa se aude: „Doamne, oare de ce nu mă auzi? Oare de ce nu vii să mă iei? Ce rău ţi-am făcut? Spune, Doamne, ce rău ţi-am făcut, de mă ţii deasupra? Ştii foarte bine că niciodată nu ţi-am călcat poruncile! Ştii la fel de bine că am făcut copii câţi ai vrut şi că nu i-am lăsat de izbelişte, nu i-am zvârlit pe drumuri şi nu i-am lăsat fără învăţătură! Cred că n-ai uitat cum m-am chinuit singură, după ce mi-a murit omul pe front! Cum m-am chinuit şi i-am ţinut toate pomenirile, aşa, după rânduiala creştină, bisericească! N-am purtat duşmănie nimănui! Am sărit în ajutorul oricui când i-a fost greu! Te-am rugat de ploaie, şi ai plouat! Te-am rugat de ninsoare, şi ai nins! Te-am rugat de pace, şi pace ai dat! Copiii mi-s toţi la casele lor... unii mai departe... alţii mai aproape...!... Şi, dacă nu te-am uitat şi nu te-am repezit nici o clipă, tu de ce mă uiţi? De ce nu vii să mă iei? Chiar nu vezi cum mă chinui? Oare vrei să vin eu la tine? Spune-mi măcar cât ai de gând să mă mai ţii departe de mormânt! Doar ştii că nu vreau să-mi iau singură zilele, chiar dacă-s grele şi lungi, din ce în ce mai grele şi mai lungi! Zi-mi dacă vii azi sau mâine, că-s pregătită de când lumea! Dacă nu-mi zici şi nu vii, să ştii că mă supăr! Auzi?”... (Stai să vezi!)...
