Maria cea singură, din căsuţa cea singură, de pe costişa cea singură, din sătucul cel singur...a murit cu zile! Tânără, adicătelea! Că n-avea nici o boală! N-avea nici un copil...s-o necăjească, să-i poarte de grijă, să-i ducă dorul, să-l ferească de ispite şi de primejdii! Avea câţiva fraţi şi câteva surori, dar n-o suportau şi nu-i călcau pragul! O socoteau oaia neagră a familiei...că se măritase fraudulos, fără să se laude, fără să-şi anunţe părinţii, neamurile, fără surle şi trâmbiţe, fără ţidulă de la starea civilă, fără rochie de mireasă, fără nuntă, fără lună de miere! Casa nu era a ei! A lui era! A lui Gheorghe, mirele ne(re)cunoscut! Gheorghe se ocupa cu pădurea! Era pădurar, adică! O păzea de hoţi şi de braconieri! Şi dădea şi hrană animalelor sălbatice, iarna! Până când, într-o seară, nu s-a mai întors la Maria!...Şi a trecut un an, au trecut doi ani, trei ani...dar nici o veste! După zisa şi scrisa Poliţiei, cică ar fi vrut să treacă Dunărea pe la sârbi, să se stabilească nu ştiu unde, să-i facă o surpriză soţiei fără acte...însă l-au împuşcat grănicerii şi l-au şi îngropat într-o coastă de lângă Turnu-Severin, cică! Şi cică de atunci, de când a aflat, Maria a hotărât să „plece”, mai ales că nici dintre neamurile lui n-o puteau „înghiţi” nici unul, considerând-o vinovată de dispariţia lui Gheorghe!
Într-o duminică, la străfântâna cu străsalcie străveche, am văzut-o pe Maria cum stă şi boceşte cu vorbe! Şi am înţeles că nu mai are răbdare...şi că-i gata să plece şi să-l caute şi să-l găsească pe „omul” ei „fraudulos”, chiar dacă va trebui să-(l) ajungă chiar şi dincolo...de moarte! Desigur, n-am rezistat cestei tulburări! I-am dăruit câteva cuvinte de consolare, de nădăjduire, de uitare...dar n-au avut nici un efect asupra hotărârii sale!...A doua zi, luni, n-am mai văzut-o pe Maria cea singură, în căsuţa cea singură, pe costiţa cea singură, în sătucul cel singur! A trecut un an, au trecut doi ani, trei ani...dar nu s-a mai întors! Cred că s-a ţinut de cuvânt! L-o fi găsit pe Gheorghe, nu l-o fi găsit?!...Îmi pare rău că n-a vrut să-mi asculte rugămintea! Mai ales că i-ar fi stat bine şi lângă Ion, un coleg de-al ei de şcoală, care-i făcea „ogradă” încă din copilărie! Şi care, iată, ce minune de înscris la persoana a treia a fost în stare să gândească pentru sărmana Maria!
„Îi spun că e bine să meargă/ pe calea cuvintelor mele.../ dar ea rătăceşte de-a pururi/ şi plânge degeaba sub stele!// Îi spun să se-ntoarcă acasă/ că noaptea-i frumoasă şi mare.../ îi pun crizanteme la poartă/ şi am câine bun la intrare!// S-aude talanga pe dealuri/ şi bruma cum iese din sine.../ vin lupi să le dau de mâncare,/ şi păsări...dar ea nu mai vine!// O strig (pentru ultima oară)/ să vină să-i fac jucărele.../ dar ea rătăceşte de-a pururi/ şi plânge degeaba sub stele!”//...
