N-am mai fost de mult... să văd ce face,/ să-i ascult cuvintele blajine/ despre ce înseamnă-(n astă viaţă)/ greu, uşor, candoare, rău şi bine.../ despre ce se poate-nu se poate/ întâmpla-ntr-această lume largă,/ într-această lume-ngustă, despre/ cum să plâng, să râd, să tac... să meargă/ totul fără patimă şi sfadă,/ fără spaimă şi nelegiuire.../ trup şi suflet, vis şi priveghere/ să nu plece din dumnezeire.../ să rămână totul numai pace/ şi iubire-n iastă omenime,/ cum (s)-a chibzuit pentru dreptate/ şi iertare-(n veci) sfânta treime,/ cum a numărat până la zece/ când a dat poruncile pe care/ lumea asta le încalcă zilnic/ şi le-ngână, zilnic, fiecare!...
N-am mai fost de mult... să mă întrebe/ dacă mi-s ferestrele murdare,/ dacă văd cum se întâmplă cerul,/ dacă am sau nu mai am răbdare.../ dacă-mi port în lume cele date,/ prin cuvântul ei, drept mărturie/ c-am făcut şi-ncă mai fac păcate/ şi că-s lacom după veşnicie.../ dacă spusa ei de-odinioară/ are-aceeaşi straşnică putere/ de a-mi face piatra mai uşoară/ când îmi stă pe suflet şi îmi cere/ să mă iau la sfadă cu înaltul,/ să mă iau la trântă cu adâncul.../ dacă mă ajută domnul-bunul/ când îl vreau şi-l rog şi-l chem şi plângu-l!...
N-am mai fost de mult... să-mi dea dojană/ şi să-ntindă mâinile-nspre mine/ ca o mângâiere pogorâtă/ din lumina tainelor divine.../ să-i sărut plăpânda tremurare/ şi-nţelesul braţelor din care/ (mi)-am luat să am (până la moarte)/ milă, ocrotire, legănare.../ şi să văd cum scoate (din) pestelcă/ turta sfântă a grijirii sale,/ să nu-mi fie niciodată frică/ de primejdii şi de foame-n cale!...
Mama face lacrămi în grădină/ şi se uită-ncolo, înspre gară.../ ştie, astăzi, c-am să vin acasă/ şi c-am să ajung până deseară!// lacrămile-i cad pe arătură,/ mama le-nveleşte cu ţărână/ şi le cântă doine despre ploaie,/ ca să crească până-ntr-o fântână!// ş-apoi stă oleacă de odihnă,/ ia în palme-o lacrămă amară,/ o descântă şi-o sărută dulce/ şi-o rostogoleşte până-n gară!// şi aşteaptă lacrăma, aşteaptă.../ nu s-aude nici o fluierare.../ şeful gării zice că nu ştie/ dacă vine... dacă nu (mai) vine!.../ vine trenul singur, fără mine.../ lung se uită lacrăma sfioasă/ şi oftează cu oftatul mamei.../ şi se-ntoarce singură, acasă!...
