Şi tot întrebându-mă dacă sunt sau dacă nu sunt, dacă ar fi trebuit să-i dau crezare mamei şi să-i ascult sfaturile şi rugăminţile şi poruncile din ziarul de ieri, şi tot gândindu-mă la ce mă-sa îmi foloseşte această frământare, şi tot sufocându-mă cu deznădăjduirea şi resemnarea şi încăpăţânarea şi cu tot neamul acestora toate (specifice dilemei)... iată, mă perforează fulgerul şi ecoul unei întrebări înfricoşătoare: dacă aş afla (dacă mi s-ar spune) că "sunt", oare ce aş zice, oare ce aş face? cum aş întâmpina acest răspuns, această aflare, această dezlegare de taină, această descifrare? oare nu aş arbora infatuarea şi cinismul celui care se bucură de invidia "mărunţeilor" din jur, de nenorocul celor care nu au habar ce înseamnă "sunt"? oare nu m-aş prăbuşi supt propria-mi greutate, strivit de propria-mi gravitaţie şi gravitate? oare nu aş fi victima unei farse? oare (nu) m-ar duce gândul că sunt controlat de o gravă păcăleală?... şi, iată, mă perforează fulgerul şi ecoul unei alte întrebări înfricoşătoare: dacă aş afla (dacă mi s-ar spune) că "nu sunt", oare ce aş zice şi ce aş face? oare nu cumva ar fi fost mai bine să nu aflu? nu cumva această convingere este mult mai crudă decât cealaltă? nu ar fi fost mai elegant să mă zbat sau să-mi fie lene, să mă doară în cot sau să nu mă doară nicăieri, să sforăi sau să nu sforăi în astă dilemă, în plus/minusul lui "sunt sau nu sunt"? oare nu aş crăpa de durere şi nu aş deveni pizmătareţ incorigibil când i-aş vedea pe cei din jur că tare mai "sunt", iar eu am rămas măruntul şi gunoiul de serviciu în ghearele Demiurgului ce rău?... Desigur, dacă s-ar petrece toate aste "certitudini", şi dacă ar veni tata din carte sau de sub carte să vadă ce am înţeles din poveţele sale, ar pune albastrul ochilor pe nemernicia mea şi mi-ar spune de la obraz: "ai grijă... focul... nu cumva să-l stângă/ vreo oarbă dezlegare la îngheţ.../ dă înapoi ce ai în partea stângă/ şi fă-te sclav şi câne-n Voroneţ!"... Desigur, dacă s-ar petrece toate aste "certitudini", şi dacă ar veni mama din carte sau de sub carte, mi-ar da o turtă din pestelca prinsă-n brâu şi mi-ar cânta de la obraz, dirijându-mă frumos, cu nuiaua de alun: "Cuvintele tale pe cine regretă/ când lumea dansează în raiuri precare/ şi-şi scrie iubirea măruntă cu cretă/ pe ziduri, pe zgomot, pe ape murdare?// Pe cine înalţă cuvintele tale/ când lumea petrece în iaduri şi-şi strigă/ copiii să urle, să scuipe în Cale,/ să-şi târâie dorul prin beznă şi frică?"...
Oare ar fi bine să se întâmple toate acestea?
