Şi de atâta şi atâta multă vreme, şi de atât şi atât mult timp, doamna în rochie de stambă,/ cea mai frumoasă făptură din flori a pădurii de salcâmi/ şi a fluturelui condamnat la lux de lampă,/ mă aşteaptă acolo, numai acolo, să-mi dăruiască tot sufletul...şi îmi/ trimite rugăciune: primăvara – prin păsări şi prin ghiocei!...vara – prin maci şi prin rusalii!...toamna – prin zloată şi prin gutui!...iarna – prin lupi şi prin viscol şi prin omăt!.../ şi chiar aud pe marginea orizontului toate mâinile ei/ întinzându-se şi arătându-mi că toată/ viaţa şi toată moartea nu va face nici un pas îndărăt,/ şi că toată viaţa şi toată moartea nu se va desprinde/ nici o clipă de gândul şi de visul că mă voi duce/ să-mi dea tot ce nu se cumpără şi tot ce nu se vinde/ înainte de cruce, în timpul crucii şi pe cruce!
Şi de atâta şi atâta multă vreme, şi de atât şi atât mult timp sub semnul acestui sublim (sau fatidic?) niciodată,/ nu am curaj să-mi iau inima-n palmă şi traista-n spinare/ şi să plec, pentru totdeauna, tocmai până unde îmi arată.../ şi să plec, tot pentru totdeauna, tocmai până unde sufletul doamnei încă mai are/ şi vreme şi timp şi o mie şi una de Carate...!.../ dar nu am curaj! nu am curaj nici măcar cât mai ştie un biet pârâu/ să curgă până se usucă şi până unde nu mai poate...!...nu am, fiindcă eu am fost şi eu încă mai sunt demiurgul cel rău!
Şi de atâta şi atâta multă vreme, şi de atât şi atât mult timp,/ eu – demiurgul cel de mai sus şi de mai jos, adică demiurgul cel rău şi urât – / stau şi tot stau, mă plimb şi mă tot plimb,/ plâng cu lacrimi de crocodil...adică râd!...adică râd!.../ şi nu-mi vine să cred (când minunata icoană a fiicei din flori a pădurii de salcâmi/ şi a fluturelui condamnat să moară în lumină)/ că n-am să scap de blestemul cel mare al iubirii,/ că răul pe care-l fac făcând ce nu trebuie să fac îmi cercetează şi îmi/ putrezeşte suflarea, mă spânzură-n fiecare clipă de propria-mi nemărginire/ şi-mi sfărâmă timpanele cu strigătul neputinţei de a nu fi departe de Uimire!
Şi de atâta şi atâta multă vreme, şi de atât şi atât mult timp mi se Arată doamna în rochie de stambă,/ încât cred că nu mai rezist, încât mă rog să nu mai rezist, încât mă retrag în mijlocul nemărginirii şi strig:/ vă implor, aduceţi-mi o lampă! sau lăsaţi-mi o lampă!/ o lampă de o mie şi una de lumini!/ Eu – demiurgul cel rău şi urât – / nu merit să mă sfârşesc în întuneric şi-n frig!
