1. Postfaţă
Mulţimea de icoane (din spatele oglinzii)/ mă strigă la-nceputuri, mă vindecă de toate/ păcatele pe care le-am adunat (o viaţă)/ sub Ordinul Himerei...acum nu se mai poate/ risipă de Uitare-n vers cu picioare lungi,/ alunecare-n vraja Candorii de Atunci!//
Mulţimea de iluzii din gândurile-arare/ îmi fac fără sfială, râzând atâtea semne/ de hai încoace (astăzi) fiindcă e devreme/ să te (a)duci încolo...mi-i frică să mă-ndemne/ la-ntoarcere în Gheara Prezentului mărunt,/ în care nu se poate să-nvăţ dacă (mai) sunt!//
Mulţimea de silabe din jurul ăstor jururi/ căzute în smerenii şi zări crepusculare/ îmi huruie auzul şi îmi sfărâmă văzul/ cu inima şi gându-n genunchi...şi fiecare/ încearcă (fără noimă) ademeniri cu Sus/ din bâiguieli viclene, din sunt(uri) care nu-s!//
Mult sau puţin şi bine(?) de colo până colo/ se poartă şi-mi arată cum mintenaş căţuia/ destramă şi alungă din astea şi din alea.../ cum peste toate sună sardonic Aleluia(!?).../ gata, porniţi cărarea cu mine spre-nceputuri,/ să stau încet şi Zero bătut de vânt şi fluturi!//
2. Prefaţă
„Pari viu, de la distanţă!”...îmi zice un prieten/ deştept, cu toată vlaga-n Văzduh şi în Poeme./ Eu stau (din clipă-n clipă) şi-aştept să se întâmple,/ să-mi bată-n porţi şi geamuri şi-n uşi...sau să mă cheme/ la dreapta ori la stânga Prejudecăţii Sale,/ să-mi spună dacă (n)-are Dreptate cel ce-mi zice/ că nu par mort, că toate sunt bune şi frumoase.../ că eu sunt chiar Orpheus şi am Eurydice!//
„Te-ai întrebat (vreodată) ce eşti?”...îmi zice-acelaşi/ prieten fără scrupul, dedat la cele Sfinte./ Eu stau (din clipă-n clipă) şi hohotesc titanic:/ sigur că da! nu-mi pasă că sunt un biet Pendinte/ al cestui aprioric Ne/Cunoscut Zadarnic,/ al cestui Ne/Prielnic şi Tot al Nimănuia!.../ chiar fac o Plecăciune şi chiar îmi spun (prin Lacrămi):/ nu-s cel ce nu-s! nu-s Singur! sunt Sigur!...Aleluia!//
