Evaluaţi acest articol
(3 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

Se cuvine să facem măcar un pic de Linişte pe Câmpia Limbii Române! Măcar cât durează adierea unui fluture să facem Linişte! Măcar cât durează prăbuşirea secundei eterne în braţele celeilalte secunde eterne să facem Linişte! Se cuvine să ne aducem aminte Decalogul şi să începem Spovedania, să recunoaştem de câte ori am furat, de câte ori am ucis, de câte ori ne-am făcut chipuri cioplite, de câte ori am luat numele Domnului în deşert, de câte ori am râvnit bunul altuia, de câte ori am luat desfrânarea în braţe, de câte ori...ehei! ehei!...şi ascultăm ce mărturisire face poetul Rodian Drăgoi, ca un fel de resemnare/consolare în faţa Deşertăciunii, ca un fel de întreţinere cu orice preţ a Candorii fără de care nu se poate nici o Viaţă şi nici o Moarte! Iată, deci, „călăul meu roşu pe peretele meu alb”: „dar eu am fost singur şi trist/ până în ziua în care mi-am desenat călăul/ pe peretele din dormitor/ chiar la cap deasupra patului în care dorm şi visez// cu cretă roşie am desenat/ călăul meu roşu pe peretele meu alb// din mâncarea mea îi dau să mănânce/ îi dau să bea apă din apa mea/ îi citesc poezii scrise de mine/ şi amândoi suntem fericiţi”//...Păi, domnule Oarecare...păi, doamnă Oarecare... păi, tovarăşi oameni născuţi şi muriţi şi trecuţi şi prezenţi şi viitori în Limba cea Română, vedeţi şi auziţi ce însemnează Lecţia pe care Poetul şi-a însuşit-o din Simfonia a V-a? Vedeţi câtă grijă pentru propriul Destin? Rodian Drăgoi este în Stare să deseneze o Uşă pe un Zid, s-o deschidă şi să intre triumfal, în timp ce străjerii păzesc Poarta şi joacă table cu Ivan Turbincă! Nu?...Uită-te, venerabile cititor, în ce hal ştie şi în ce hal poate Poetul să-(şi) sfărâme perspectiva Zădărniciei! Şi uită-te şi cum ştie şi poate să-(şi) scurteze depărtarea de Idee/Ideal, să-(şi) apropie ceea ce crede, poate, că nu va veni Niciodată! Iată, aşadar, „fotografiile erau ca nişte răni vorbitoare”: „Pustiul făcuse în sufletul meu un popas/ fotografiile erau ca nişte răni vorbitoare// mi-era frig fără tine şi noaptea era noapte/ de la izvor şi până la vărsare// dar a venit poştaşul tocmai când/ mi-era dor de tine ca de o neîmblânzită ninsoare// şi deodată am fost sfâşiat de miresme/ de parcă mi-ai fi trimis un copac înflorit în scrisoare”//...Sigur că da! Nu?...Mărturisesc, am citit acest poem în autobuz, pe malul fluviului, în biserică, în inima nopţii, în miezul zilei, acompaniat de-un greier şi aplaudat de-un fluture...şi, deodată, m-am făcut mai Liniştit cu o mie de ani!...(Aveţi puţintică răbdare!)

Citit 1152 ori Ultima modificare Joi, 15 Iunie 2017 18:03

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.