Bem apă fără vin! Bem vin fără apă! Dinspre teiul sprijinind Cerul să nu cadă pe Pământ, porneşte-nspre Toţi cel mai grav/serios Psalm al Ne/Uitării! Ascult sub stele perpendiculare/ stingându-se frumos galactogame,/ mă mir şi mă întreb de mult, adame:/ ce zgomot face cântecul când moare!?/ ori stau şi-aud sub ramuri tăcătoare/ cum asfinţesc atâtea luni de miere/ sub minunate triluri în cădere:/ ce zgomot face cântecul când moare!/ ori vântul care fluieră-n splendoare/ de ierburi blând cosite româneşte.../ apoi, din ce în ce încetineşte:/ ce zgomot face cântecul când moare!/ ori cricuirea-n armonii amare,/ căci vremea dă trecutului merinde/ şi flori de câmp şi greierişuri sfinte:/ ce zgomot face cântecul când moare!// ori purul cirlilai lecuitoare/ picurături cum lunecă pe faţă/ de vinovat şi condamnat la viaţă:/ ce zgomot face cântecul când moare!/ ori sunetul din literele care/ ne spun că la-nceput a fost cuvântul/ celui de sus pe cel de jos plângându-l:/ ce zgomot face cântecul când moare!/ ascult cum trece lumea viitoare/ din sine-n sine, piere şi nu piere,/ strig „bun venit!” şi strig „la revedere!”:/ ce zgomot face cântecul când moare!!!//
Dinspre Maria Holbură porneşte-nspre Toţi Adevărul cel mai Ne/Cunoscut!
Aud la uşă. Cine-o fi? Deschid./ Nu-i nimeni, nici măcar un biet contur/ al umbrei tale vechi. Nu mai îndur/ să cred că vii, să cred că (n)-ai murit!// Torn în pahare. Ai şi tu pahar./ Torn vin sfinţit de Greieri şi de Zei./ Aud la uşă. Iar deschid. Tresar/ şi strig la nimeni, furios: ce vrei?// Rup vreascuri, iau chibritul şi dau Foc/ la frigul din odaia cu gutui/ şi dumitriţe, poate vii să-mi spui/ să-ţi pun o altă Roată la Noroc!// Oare visez? Aud la uşă iar./ Nu mai deschid. Nu-i nimeni. Şi îndur.../ şi parcă Cineva bea din pahar,/ aşează focul, tace împrejur!// E vis. Dorm liniştit, fără ocol.../ Când mă trezesc, paharul ei e gol,/ dar focul arde. Şi curat! şi rost!.../ Dacă nu-i nimeni, oare Cine-a fost?// Ce fel de somn? Oare ce fel de vis?/ Cine-a bătut? Şi Cine a deschis?/ Şi Cine a bătut în locul Ei,/ când Ea s-a dus după Noroc, la Zei?// Aud la uşă. Mi se face frig./ Deschid şi-l simt pe marele Nimic./ Ea n-a plecat! – îmi spune – ai noroc/ s-o vezi Aici, Acum, dacă faci Foc!//
Toţi îşi iau Crucile şi pleacă! Fără Cruce e ca şi cum ai pleca la Prăşit fără Sapă, e ca şi cum ai merge la Moarte fără Viaţă! Eu rămân cu Villon! El n-are cruce! Nici eu n-am! Şi a/dormim definitiv la umbra uriaşă a unui Fluture Necunoscut!
