Cuprins de îndoială, dar şi de-un fel de teamă (ne)justificată fizic şi sufleteşte, mă întorc dinspre toate Orizonturile Lumii... fără epitrop! Nu l-am găsit! Nici măcar Scara nu (i)-am găsit-o! Oare ce-or să spună enoriaşii/(ne)credincioşii Parohiei cu biserica Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, cel purtător de Biruinţă, nu altul, când mă vor vedea fără monşer Batog? Oare ce-am să le spun despre Omul care-a plecat cu Scara (până) la Cer în spinare, dar nu s-a mai întors, aşa cum a promis omului de la pangar şi aşa cum a promis şi-n scrisoare? Am să le spun că nu l-am găsit... şi gata! Că s-o fi suit Acolo, o fi dat de Bine... şi gata! Că s-a săturat de Pământ... şi gata! Că i-a pus Dumnezeu mâna pe creştet... şi gata! Şi, ce, crede vro cineva c-o să mă creadă vro cineva? Or să râdă, or să plângă, or să facă orice, dar numai de crezut n-or să mă creadă! Până la urmă, or să se consoleze cu gândul că Totul a fost şi este un Fals foarte bine pus la Punct, un Fals Autentic, adicătelea! Sau că Totul a fost şi este o Minune foarte bine pusă la Punct, o Minune Autentică, adicătelea! Sau, pur şi simplu, or să caute „Scara Paradisului”, cea a lui Ion Scărarul, ş-or să se dumirească despre ce-i vorba-n această Propoziţie/Frază Metafizică, nu? Sau, şi mai pur, şi mai simplu, or să dea din mâini şi din scăfârlie a lehamite... ş-or să înceapă, încet-încet, să Uite! Mai ales „că şi Uitarea e scrisă-n legile-omeneşti”, vorba poetului Minulescu! Nu?... Dar, oare, până la urmă şi până la urma urmei, Uitarea-i chiar Necesară? Chiar nu se poate Trăi fără Uitare? Oare ce fel ar Fi Viaţa, dacă în fiecare Clipă fiecare (şi)-ar Uita Clipa precedentă? Oare nu cumva Uitarea-i egală cu Tot ce a Fost înainte de a Fi Tot ce se Vede şi Tot ce nu se Vede, Tot ce se Aude şi Tot ce nu se Aude? Oare nu cumva Acolo, într-al Nouălea şi într-al Zecelea şi într-al Câtelea Cer, e-un fel de Înfăşurător/Desfăşurător al Uitării... fără de care nu se poate nici Tot şi nici Nimic? Sigur că da! Nu?
Da, cum spuneam, cuprins de îndoială, de-o teamă (ne)justificată, dar şi de aste gânduri (ne)cruţătoare, mă întorc dinspre toate Orizonturile Lumii, singur, fără nea Ion Emil Batog! Mă întorc... şi mă apropii de biserică! Omul de la pangar nu se cruceşte când mă vede! Îmi răspunde la salut şi se comportă ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nici un eveniment în ultimele zile! Mă contrariază calmul său! Nici măcar nu mă întreabă dacă l-am găsit ori nu l-am găsit pe Omul cu Scara (până) la Cer în spinare!... (Mai stai puţin!)
