Misterioasa femeie despre care zic (statuia în mişcare, cum am îndrăznit să-i spun) nu face nici un semn că vrea sau nu vrea floarea de nu-mă-uita. Scotocesc în buzunar şi găsesc "Rochia fără sfârşit", o carte cu poezii, mică (oleacă mai mare decât unghia unui cititor consacrat) şi, cu tot cu floarea albastră printre filele mărunte, o aşez pe umărul stâng al doamnei, în locul în/semnat de vioară. Coboară genele, ridică genele...şi începe să plece spre cimitir, printre blocurile dese şi banale, străjuite de cerberi prăfuiţi. Nu am curaj să mă iau după ea. Când n-o mai văd, mi se face frică. Frică de dispariţia sa, de faptul că s-ar putea să n-o mai văd niciodată, că n-am să aflu cine, ce şi de unde. Trebuie s-o găsesc. Acum, nu mâine. Traversez şi mă grăbesc printre tronsoanele mizere. Câinii mă târcolesc şi mă admiră cu ochi roşii, cu bale până-n pământ. Treaba lor, i-am avertizat că nu-s comestibil!...Sigur că da! mă iau după lacrimile lăsate pe urmă, lacrimile ei, ale femeii! parcă a ştiut că n-am să mai rezist amânării! parcă a ştiut că am să-mi calc pe nehotărâre şi am s-o caut la cimitir!...Iată, o zăresc, se apropie de capelă, se opreşte, nu priveşte îndărăt, sigur ştie că sunt pe urmele ei, pe urmele plânsului ei, pe urmele tăcerii ei, pe urmele misterului negru! măresc viteza, nu cumva să apuce să intre în cimitir şi s-o pierd printre cruci! sub arcul de triumf al Uitării şi al Deşertăciunii, clopotarul se fereşte din calea femeii! se fereşte cu toată deferenţa pe faţă şi pe tavă! într-un fel anume, cu o insesizabilă înclinare a frunţii, îi răspunde clopotarului la salut şi trece mai departe, fără să se oprească! nici eu nu mă opresc!...Fie ce-o fi, îmi dreg vocea şi o strig o dată: doamnă!...nu răspunde, nu întoarce capul!...o mai strig o dată: doamnă! doamnă!...nici o vorbă, nici o privire peste umăr!...şi încă o strigare: doamnă! doamnă! doamnă!...din nou tăcere! fără oprire! coteşte la dreapta, pe o alee doldora de buruieni şi Uitare! se opreşte în faţa unui mormânt fără grilaj, fără marmoră, fără farafastâcuri! citesc pe cruce: aici odihneşte robul lui...Oprea...!...Nu ştiu al cărui rob...şi ce fel de Oprea...că literele-s şterse de vreme şi de timp!...Stăm aşa, cam câteva momente lungi cât câteva zile. Brusc, statuia neagră se răsuceşte spre mine şi, pentru prima dată, ochi-i se aşează pe mine, pe ochii mei miraţi, nu trec prin mine, cum la celelalte întâlniri. Şi, fără s-o întreb, îmi spune patru cuvinte care aveau să mă urmărească toată viaţa!...(Stai să vezi!)
O rochie neagră...fără sfârşit (III) Scris de Ion Zimbru
