Rar, foarte rar se întâmplă să găseşti un Poet care să semene leit cu Poezia sa! Marilena Apostu seamănă leit cu Poezia pe care o descoperă! Sau, dacă-i mai bine şi mai frumos, Poezia îi seamănă leit! Seamănă cum Mântuitorul cu Mama lui, Maria! În fiecare Poezie se vede şi se aude o Marie! Bineînţeles, pentru cei care au, vorba Cărţii, „ochi de văzut şi urechi de auzit”! Când citeşti o Poezie a profesoarei documentariste de la Şcoala gimnazială „Sfântul Grigore Teologul”, trebuie să-i spui imediat şi frumos şi definitiv şi adevărat: „ultima dată, te-am văzut în gară!/ treceai spre răsărit, cu o pâine în mână!/ erai îmbrăcată în rochie neagră/ şi aveai miros de salcie lângă fântână!// nu m-ai văzut!/ aş fi vrut să mă vezi/ şi să mă iei cu tine, pentru totdeauna,/ fiindcă eu nu am fost niciodată unde răsare luna!// te-am strigat!/ şi nu ai auzit!/ cred că mi-ai fi dat oleacă de pâine!/ eu am fost şi sunt sclavul poeziei,/ adică omul fără ieri, fără azi şi fără mâine!// şi tare îmi era foame de pâine/ şi de poezie în limba română!// ai ajuns acolo, la răsărit!/ aştept să te întorci lângă mine,/ adică lângă fântână!”//...Sigur că da! Mie aşa-mi vie să-i spun când îi citesc Revelaţiile, când aud cum îi încolţesc şi-i înfrunzesc şi-i înfloresc şi-i rodesc Metaforele...ş-apoi se aud cum cad în Cărţile Memoriei şi în Memoria Cărţilor Noastre! Aşa cum numai Gutuile pe Casă ştiu şi pot şi vor să cadă în această Toamnă cu ochi Mari şi Amari, în această blândă Atingere a Echinocţiului, în această râvnită Apropiere a Septentrionului din ce în ce mai în/depărtat, parcă! Nu?...Sigur că da!...De mult timp, chiar foarte de mult timp n-am mai citit o Poezie aşa răscolitoare despre Toamnă! Iacătă „cum cerul îngenunchează sub frunte”...la Marilena Apostu! „prea multe frunze au căzut/ în lipsa ta// acum îţi ascult trupul/ dezmierdând o toamnă/ ce a învăţat să răspundă/ în mii de rădăcini// versul tău se aşterne/ peste piatra ce pândeşte/ prima ninsoare/ păsările aduc cenuşa lemnului/ care te-a încălzit// încă un zâmbet crapă-n oglindă/ şi nici nu mai ştiu câte vieţi au trecut/ de când păşesc/ cu ochii închişi către tine// senin/ cerul îngenunchează sub frunte”//...Sigur că da! Oare eu ce pot pentru ca să mai spun în aceste condiţii de sublimare poetică fără cusur? Doar atâta mai pot ! „orbul trece prin toamnă/ ca şi cum ar vedea piaţa plină cu crizanteme// apoi se loveşte de marginea oraşului şi se întoarce zâmbind// asta este umbra mea// asta este umbra cuvintelor mele!”...(Stai aşa!)
Unde (nu) se ascund Fluturii când Plouă (V) Scris de Ion Zimbru
