E de-o vârstă cu mine, învaţă (?) la un liceu teoretic din târgul Bârladului, m-a îmbrobodit să cred că-i aleasa mea pe viaţă şi pe moarte... şi o cheamă Agripina. Pe mine mă cheamă mama la colţul de nord-est al casei noastre cu cer la uşă şi-mi spune clar la urechea cealaltă: "Nu mai fi naiv şi nu mai umbla după himera din Miroasa! Tu alergi după fusta ei scurtă, iar ea se ţine cu mâinile-amândouă de tămâiosul lui Mitică Şoarece, Brebenel, un derbedeu repetent ...
În fiecare zi, fără merinde şi veşminte preţioase, merge la capătul celălalt. Stă exact pe marginea lui... şi priveşte în Sine. Nu poartă bijuterii scumpe, dar sunt distincte şi încărcate cu povara sentimentelor viitoare. Poară greieri în păr şi aminteşte frumuseţea clasică elină. Cu fruntea rezemată de genunchi, seamănă cu Crimhilda, făptura care l-a pus pe hunul Atilla în braţele morţii. Foarte rari pe aceste meleaguri, trecătorii o scrutează suspicioşi, unii ...
Faceţi linişte în tranşee! Vă ordon, faceţi linişte în tranşee! - tună comandantul ciuruit de gloanţe rătăcite, obligat de cuvântul/ordinul altor şi altor mulţi distinşi comandanţi. Nu vă jucaţi cu duşmanii! Voi sunteţi duşmanii lor! - abia mai răsuflă acelaşi comandant în cădere liberă, sătul de frică, plictisit/scârbit de târcoalele corbilor diletanţi.
Soldaţii se uită între ei, se uită fiecare în raniţa fiecăruia, să caute şi să-şi aducă-aminte ( ...
Ieri, în drum spre autobuzul care circulă de sfârâie asfaltul şi face legătura între „dormitorul” Sfântul Lazăr şi gara CFR, întâlnesc două persoane (şi personaje) foarte cunoscute în spaţiul Mioritic a/real: Ion Mutelcă şi Vasile Cherpedin. Ceşti doi octogenari se duc în/spre marginea oraşului. Se duc pentru ca să ia o gură de aer curat şi oleacă de linişte. Fiindcă în inima putregăioasă a Bietului Galaţi aieste două elemente strict trebuincioase senectuţii. ...
Este cazul (cred că-i cazul) să ne dăm o ţâră sama/ cât de mare e distanţa de ”Si Vis Amari, Ama!”.../ cât de mult se-ndepărtează de la rost şi de pe cale/ ceşti cuplaţi la zgomotoare, ceşti săriţi din balamale,/ ceste lungi şi scurte dive prin "boema" lustruită/ de triumful decadenţei începând din crisalidă,/ de victorii fără luptă şi de glorie măruntă,/ de urât, de gol, de lene pe-o cărare ce se-nfundă,/ pe un drum cu orizontul chiar sub nasul lor de "vază" ...
Vin rece. Din ce în ce mai rece. Vin vechi. Din ce în ce mai vechi. Deopotrivă: şi rece, şi vechi. Deopotrivă: şi substantiv, şi verb. Vin rece şi vechi...dinspre Bârlad. Fiindcă vin cald (din ce în ce mai cald) şi vin nou (din ce în ce mai nou) nu se (mai) poate. Şi toate acestea fiindcă amanta mea, cea mai frumoasă din mijlocul Moldovei de peste tot, e bolnăvioară: face temperaturi...dar face (abia- abia mai face) şi pulpe de post, şi sare în bucate. Sare (în bucate)... ...
Mă sui în autobuz şi nu mă doare piciorul stâng. Şi nici de-al naibii nu vreau să mă aşez. Fiindcă scaunele-s ocupate cu sârguincioşi. Cu domnişoare şi flăcăi scurgându-li-se cabluri din urechi şi indiferenţă din constituţia ostenită şi firavă de atâta democraţie. Şi nici n-am de gând să cerşesc. Fiindcă nu-mi şade bine la palmares. Odihnească-se în pace tineretul cesta umplut ochi cu osârdie, că tare-i grea şcoala românească modernă şi căpiată de refor ...
Sigur că da! Cu picioarele pe jos merg spre Nord! N-am cum să merg în alt fel! Că doar n-am să mă sui cu grădina-n troleibuz! Deşi ar cam trebui să miroase a grădină (măcar oleacă, să nu te sufoci, dacă mai mult nu se poate) şi-n troleibuz, şi-n autobuz...!... nu numai a rachiu şi usturoi, nu numai a sudoare de mâna întâia, dar şi de mâna a doua...!... nu numai a râgâială şi a slin de neam prost...!... Da, nu-i aşa grea grădina (suspendată) pe umăr, dar nici Nordul ...
Aşa-mi porunceşte, cum scriu în ziarul de ieri: „să vii la mine mâine, exact când bate clopotul pentru vecernie!”... şi pleacă. Pleacă, dar fără să-mi spună unde stă şi fără să-mi dea vro adresă, vrun reper. Sigur că vreau şi trebuie să mă duc, dar nu ştiu unde. Şi, uite, nici grădiniţa asta suspendată nu şi-a luat-o! Numai pentru ea am cărat-o în spinare, atâta amar de vreme! Oare de ce n-a luat-o? Nu pot să cred că nu-i place! Ştiu că că-i împătimită ...
Da... femeia frumoasă şi inteligentă – încă mai cred – mă lasă câteva minute lungi în suspans. Nu articulează nici un cuvinţel. Oare de ce? Nu cumva şi-a dat sama că-s cel de Atunci şi de Acolo? Şi oare de ce nu-mi spune să-i citesc ce-am scris în conformitate cu ce mi-a pozat? Şi oare ce ascunde-n tăcerea asta criminală? Chiar o rog foarte frumos: „Te rog foarte frumos să nu mai taci atâta! Şi te rog la fel de foarte frumos pentru ca să mă laşi să-ţi spun poezi ...
