nişte ţărani se duc la vale/ – nişte ţărani foarte puţini –
iar eu îi strig să se întoarne/ căci fără ei n-am rădăcini !!!
fără ei ţara se răstoarnă,/ se-mpiedică şi dă în gropi,
greierii plâng lângă vioare/ şi licuricii sunt miopi !!!
absenţa lor pecetluieşte/ tristeţea bobului de grâu,
în lipsa lor caii fac lacrimi/ şi cad cu tremur lângă frâu !!!
nişte ţărani se duc la vale/ – nu pot să nu înlăcrămez –
şi mă trezesc fără cuvinte,/ singur din ce în ce mai des !!!
mă copleşeşte mărmurirea/ acestor dumnezei de rând,
tăcerea naltă şi adâncă/ până la cer până-n pământ !!!
mă trec fiorii veşniciei,/ deşertăciunii – mi s-arată
că „totdeauna” se întâmplă/ n-acelaşi timp cu „niciodată” !!!
fântânile-şi dau duhul apei/ şi se usucă, se crucesc –
nişte ţărani se duc la vale,/ sub pământesc şi sub ceresc !!!
(Din colecţia „Cele mai frumoase poezii rămase tablou”)
