(!) când a bătut la uşă o lumină
el se uita-n oglindă şi credea
că nu mai poate nimenea să vină
să-i ceară iertăciune şi să-i dea (!)
(!) era acolo, printre substantive,
uitat de zei şi hăituit de stele,
tăcea pe foc, plângea pe hieroglife –
un semn banal, o cruce de nuiele (!)
(!) şi s-a desprins, şi a fugit să vadă,
şi a deschis, şi a plecat departe –
lumina a intrat nevinovată,
dar n-a găsit în casă nici o moarte (!)
(!) şi a privit, şi a uitat să mintă –
toată viteza dat-o-şi-a-n cenuşă –
tot el era acolo, în oglindă...
şi s-auzea cum bate-ncet, în uşă (!)
Ion Zimbru
