Când am vrut să-l tai, salcâmul/ s-a uitat, a plâns la mine
 şi l-am auzit cum cântă/ (din Adâncu-i) c-o vioară
 nevăzută şi nespusă/ încă-n viaţa mea năucă...
 şi-ncerca să-mi curgă-n suflet/ că nu-i pregătit să moară,
 şi mai are până-ncepe,/ şi mai are până-şi face
 spre Înalt ultima-i cruce,/ ş-apoi se dă jos din fire,
 şi din păsări, şi din floare,/ şi din lemnul său cel straşnic,
 unde-i stă vioara crudă,/ lungă, blândă şi subţire!
  
 Când am vrut să tai salcâmul,/ mi-a rămas tăişu-n aer,
 mâinile-mi aşa dibace/ au pornit să înlemnească,
 şi-au pornit să se usuce.../ şi-au pornit atâtea gânduri:
 e salcâmul pus de tata-n/ poarta cea moldovenească...
 poarta lui şi poarta mamei,/ poarta noastră (şi a voastră)
 când s-aude cum sunt coapte/ adâncimile vioarei,
 şi cum cântă-nspre pădure/ aria cea mai frumoasă:
 foamea lupilor şi-a vieţii.../ din(spre) moartea căprioarei!
Când am vrut să tai salcâmul (din/spre) Scris de Ion Zimbru
	
			Mai multe din această categorie:		
		
		
	
					