frumoaselor femei din totdeauna,/ cămaşa voastră o descântă luna,
pe gâtul vostru, lacrimi catedrale/ vă cer iertare şi se duc la vale!
adeseori, cu dorurile voastre/ turnaţi în vii globule mov-albastre
şi viii le răstoarnă în pahare,/ crezând că beau mătăsuri viitoare!
şi vă uitaţi încolo pe fereastră/ cum vine-ncoace umbra dumneavoastră,
să norocească flori şi oameni care/ se duc la vale şi vă cer iertare!
sunteţi iisuse, doamnelor frumoase!/ fără de voi, ar bate vântu-n case,
s-ar ofili şi luna din fântână/ şi ar muri de tot limba română!
ce linişte se lasă pe pământul/ născut de voi, curat de voi plângându-l
şi măturat şi şters până răsare/ din coapsa voastr-aceeaşi întrebare!
cine aţi fost, făpturi devastatoare?/ când vă iubesc, poeţii dau în floare!
când vă urăsc, poeţii nu-s fiinţe!/ cine sunteţi, sublimelor seminţe?
vă cer iertare, doamnelor frumoase!/ fără de voi, poeţii mor în case!
fără de voi, pământul se opreşte,/ nu mai tresare, nu mai româneşte!
mă uit şi eu departe, pe fereastră,/ mereu, după lumina dumneavoastră,
să-mi răsăriţi o zi, şi încă una.../ frumoaselor femei din totdeauna!
Din colecţia "Cele mai frumoase poezii rămase tablou" Femei din Totdeauna (La mulţi ani... lăsaţi femeile să vină la mine!) Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
