Ş-acum l-aud...bătea la geam şi mă striga...
zicea că-i Singur pe Pământ şi că nu are
un loc al lui, numai al lui...şi i-am deschis
cuviincios: era Cuvântul de Onoare!
Venea de mult, dintr-un demult şi dintr-un timp
tulburător, sfinţit de Mama şi de Tata,
şi dintr-un spaţiu-n care Lacrimile dor,
iar Veşnicia niciodată nu e gata!
Şi a tăcut...ş-apoi (mi)-a zis că-i azvârlit de
colo, colo...parc-ar fi un fitecine,
parcă n-ar fi cel care-a fost la Început...
şi (mi)-a mai zis că Locul lui este la mine!
Ce pot să fac?...n-am încotro, l-îmbrăţişez
şi mă declar evlavios la fiecare:
sunt un bogat, cel mai bogat...am ce vă da
curat şi demn...vă dau Cuvântul de Onoare!
Din colecţia „Cele mai frumoase poezii rămase tablou” Singur pe Pământ (şi cel mai mare învins) Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
