Cu mâinile uscate văd salcâmii
cum plâng şi strâng secunde şi vrăbii de pe jos...
zici că-s vioare... nu-i aude nimeni
din susul strâmb, amarnic, indiferent, vârtos!
Vioare multe, singure, lăsate-n vibrarea noastră... (proastă şi rea)... de lutieri
sfărmaţi (şi ei) să nu mai îndrăznească
să toarne-(n gât şi-n suflet de lebede) tăceri!
Vibrarea noastră-i ruginie-n toate,
câte mai sunt (de-a valma) în josul mocirlos...
şi lebedele cântă, vor să plece
din ist vacarm surd, lacom, cu inimă pe dos!
Cu mâinile uscate văd salcâmii
cum vin şi bat la uşă să-i dau (pe toţi) la foc...
şi eu îmi tai urechea (drept crâcnire)
şi-o dau la câini, din ruga damnatului van gogh!
Nişte salcâmi (pentru Lăcrămioara Tănase, mare iubitoare de Poezie) Scris de Ion Zimbru
