Departamentul Economic-Administraţie - jumătatea raţională a inimii ziarului Viața liberă

Departamentul Economic-Administraţie - jumătatea raţională a inimii ziarului Viața liberă

În prim-plan - Anca Melinte, Ovidiu Amălinei. În plan secund, Cristi Luca și George Marinescu
Evaluaţi acest articol
(7 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

Dacă despre departamentul Social-Eveniment a scris Anca Melinte că reprezintă jumătate din inima ziarului, ei bine, Economic-Administraţie este jumătatea raţională a inimii redacţiei. Nu fiindcă nu ar avea şi redactorii de aici emoţiile lor, ce-i drept, bine ascunse uneori, ci pentru că ei sunt cei care trebuie să fie cu picioarele pe pământ mereu, scriind despre durerile urbei şi ale judeţului, luându-se în piept cu politicienii şi administratorii nu mereu binevoitori ai bunăstării noastre comune. O misiune greu, uneori chiar imposibilă, demnă de nişte agenţi 007 ai timpurilor noastre, poate mai puţin purtători de arme, deşi lui Ovidiu Amălinei îi place să tragă cu pistolul şi se şi pricepe, după cum a dovedit-o la Cupa Presei, dar la fel de explozivi.



Ovidiu Amălinei are 28 de ani în presă, debutând la radio Galaţi, departamentul Cultural și departamentul Informații. La "Viaţa liberă" a venit în 1997, trecând prin departamentele Social, Juridic, Politica Administrație şi Economic. Acest din urmă domeniu i s-a lipit mănuşă, ajungând acum şef al Departamentului Economie-Administraţie. Pentru performanţele în jurnalism a fost distins cu numeroase premii, printre care se numără şi două titluri de „Reporter European” acordate, în 2008 şi 2009, în cadrul concursului organizat de Reprezentanţa Comisiei Europene la Bucureşti. De asemenea, în 2016, a beneficiat de o bursă de specializare, la Bruxelles, în cadrul programului „Bursele Europene – Jurnalişti în dialog”, derulat de Comisia Europeană în parteneriat cu Freedom House.

Greutatea unei picături de cerneală

Când am venit la „Viaţa liberă”, încă se mai folosea… maşina de scris. Erau şi calculatoare, dar doar câte unul în fiecare birou şi erau, mai degrabă, "pour les connaisseurs". Internetul? Încă era ceva de domeniul science-fiction. Un telefon mobil cât cărămida încă părea un fel de minune a tehnicii. Şi asta se întâmpla „doar” acum vreo 22 de ani! În 1997! De atunci s-a tot învârtit rotativa… vieţii. Astăzi suntem la doar „un click” de lume, de prieteni, de Galaţi şi, desigur, de ziar şi cititori. Purtăm cu toţii în buzunar câte un smartphone care are mai multă putere de procesare decât toate calculatoarele luate la un loc din Galaţiul de acum două decenii. Aproape că nu mai este o linie de demarcaţie între spaţiul virtual şi cel al realităţii imediate. Şi totuşi…

Poate că sunt eu mai de modă veche, dar paginile de ziar abia ieşite din tipografie, încă purtând vibraţia rotativei şi a cernelii proaspăt aşternute, mi se par pur şi simplu magice. Sentimentul acesta mi se trage, poate, dintr-o întâmplare mai veche, dintr-o dimineaţă întunecată şi rece, la capătul unui raid de noapte, cu o echipă de la Poliţia Transporturi. Eram în fosta staţie de tramvai – Domnească colţ cu Calea Prutului – obosit şi lihnit de foame şi mă întrebam ce a fost în capul meu când m-am înhămat la atâtea ore de alergătură, prin trenurile din jumătate din ţară, doar pentru a scrie un reportaj. Toţi oamenii zdraveni la cap se duceau la muncă, eu abia mă adunam de pe drumuri… Şi atunci s-a produs magia! În aceeaşi staţie de tramvai, la doar doi paşi de mine, s-a oprit unul dintre călătorii matinali. Sub braţ ţinea o pâine şi ziarul abia ieşit din tipografie. De undeva, dintr-un colţ, am recunoscut titlul unui articol ce-l scrisesem cu o zi înainte. Şi în acel ceas friguros şi întunecat, aroma de pâine proaspătă amestecată cu cea de cerneală proaspăt aşternută pe hârtie mi s-a părut cea mai caldă atingere pe care o putea simţi un suflet de om. Am uitat şi de oboseală, şi de alergătură, şi mi-am zis că a fi ziarist nu e, poate, chiar cel mai rău lucru din lume! Ba din contra!

Au trecut ceva ani de când s-au întâmplat toate astea. Mai puţini oameni se duc la muncă dimineaţa cu pâinea şi ziarul sub braţ, ziariştii au rămas şi ei mai puţini, staţia de tramvai nici măcar nu mai există. E mai comod să citim ştirile on-line sau să dăm un „like” unei mici banalităţi amuzante ce se propagă pe net… Suntem, dacă vreţi, în zorii unei noi epoci, tehnologizate, al realităţii augmentate, al reţelelor sociale, al vieţii la un „click” distanţă. Dar asta nu înseamnă că au dispărut din viaţa noastră ceasurile reci şi întunecate. Ba, privind la lumea din jur, parcă s-au înmulţit. Şi pentru astfel de ceasuri de cumpănă încă mai este nevoie de câte un nebun care să încerce… off-line să se lupte chiar şi cu morile de vânt. Prin urmare, să păstrăm tot ce e bun din virtualul care tinde să copleşească realul palpabil, dar n-ar trebui să uităm niciodată cât valorează o pâine caldă sau greutatea unei picături de cerneală. E, dacă vreţi, o condiţie pentru a avea, cu adevărat, o viaţă. O viaţă liberă.

Anca Melinte are jumătate din cei 30 de ani ai ziarului petrecuţi aici, în redacţie. A venit la VL pe 2 august 2004, într-o zi de luni, după trei ani de "Imparţial" şi o lună de "Impact-Est". Anca are mai multe pasiuni, majoritatea legate de ziar. Îi place să scrie politică-administraţie, dar i-a plăcut la fel de mult "Familia", creată special pentru ea de Katia Nanu, după cum îi place acum "Diaspora", un fel de familie plecată în exil, după cum îi place să spună. E la fel de implicată în tot ceea ce scrie, indiferent că este Tv Mania sau "Şcoala iubitorilor de animale", o super anchetă despre licitaţii şi contracte implicând bani publici sau Palatul Gheorghiu, Varianta Ocolitoare a Tecuciului, autoturismul "Ego" de Tecuci, Spicu, betonul apărut prin oraş în ultimul an şi câte şi mai câte. Nu îi place să scrie editoriale, să i se facă fotografii şi să bifeze acţiuni oficiale de toată jena.

«Vieţaş la „Viaţa liberă”»

Aroganţă, slugărnicie, manipulare, ipocrizie, minciună, promisiune, nesimţire, pe toate le-am cunoscut din postura de redactor la secţia politic-administraţie a ziarului „Viaţa liberă”. Aşa cum am cunoscut copii minunaţi, oameni excepţionali, fapte extraordinare, poveşti de viaţă uimitoare, istorii neştiute şi destine incredibile. Aici, în Galaţiul nostru dunărean, sau departe-departe, dincolo de hotarele României. 

Povestea mea la „Viaţa liberă” a început în iunie 2004 cu un telefon. M-a sunat Radu Macovei întrebându-mă dacă nu vreau să fiu redactor la „Viaţa liberă”. Dacă n-ar fi fost vocea lui inconfundabilă, aş fi zis că-i vreo farsă. Pentru că, la vremea aceea, „Viaţa liberă” îmi părea „cetatea inexpugnabilă”. Veneam de la un ziar „Imparţial” la care scrisesem vreme de trei ani, iar înainte de la un săptămânal unde un coleg ne numea, ironic sau nu, „ghebari cu pixul”. Pentru că, adesea, misiunea de reporter poate deveni apăsătoare. 

Am simţit-o din plin în timpul campaniei pe care am organizat-o pentru a aduce în Galaţi, din Italia, trupul neînsufleţit al unei mame. O mamă care murise subit, cu sănătatea măcinată de truda printre străini, acolo unde plecase pentru a-i oferi fetiţei un viitor mai bun. A fost una dintre cumplitele feţe ale Diasporei pe care aveam să le cunosc. 

Aşa cum am avut parte şi de bucuria de a scrie despre gălăţenii care prin valoarea, talentul şi munca lor, şi-au câştigat locul oriunde în lume. Gălăţeni pe care mi i-aş dori din tot sufletul aici, acasă, pentru a-şi pune mintea, braţele, harul şi dăruirea la ridicarea unui Galaţi care merită mai mult decât ceea ce are acum. 

Nu sunt vorbe mari. Galaţiul meu a ştiut cândva să zboare pentru că avea aeroport militar, apoi civil. Galaţiul meu era oraşul consulatelor străine, oraş porto-franco, oraşul care i-a ridicat prima statuie lui Mihai Eminescu… 

Un Galaţi care de 30 de ani pare să-şi caute drumul cel bun, rătăcind printre administraţii care şi-au lăsat adânc şi iremediabil amprenta asupra chipului şi-a sufletului său. Mă refer la recenta campanie pe care am încercat să aduc la lumină ce-au lăsat în urmă primarii Galaţiului din 1990 încoace. 

Şi am înţeles că aşa cum sunt eu, uşor „defazată” – la ziar „mâine” este „astăzi”, iar „astăzi” este deja „ieri” – nu fac decât să relatez istoria prezentă. O fac aşa cum ştiu şi pot mai bine, de 15 ani încoace. Jumătate din cele trei decenii pe care le împlineşte ziarul „Viaţa liberă”. 

Un ziar la care mă simt „vieţaş”, aşa cum li se spunea pe vremuri condamnaţilor pe viaţă. „Vieţaş” în slujba unui ziar şi a unui oraş.

Cristi Luca poate să scrie pe absolut orice domeniu, este suficient să vrea. Evident, nu strică să fie un subiect care îl doare cu adevărat. Este maestru în titluri tari, uneori îi mai ajută cu asta şi pe ceilalţi. Nu am văzut pe cineva care să nu râdă la glumele lui, dar este, în acelaşi timp, extrem de serios când vine vorba despre meserie, familie şi prieteni. A făcut până acum toate tipurile de jurnalism, în presa audio, video şi scrisă, dar, după cum singur mărturiseşte, în cea scrisă se simte cel mai bine. A debutat în presă pe 1 decembrie 1991, la Radio Galaţi. 1998 a fost anul unei duble schimbări: a scris în Monitorul de Galaţi timp de trei luni şi, la sfârşit de an, a intrat la "Viaţa liberă", unde am rămas până acum, cu o "pauză" de cinci ani, în care a fost editor la RTV Galaţi-Brăila şi redactor la PresaGalati.ro.

Acasă

Povestea mea cu „Viaţa liberă” a început de Crăciun, acum 21 de ani. Am venit la ziar în decembrie ’98, după şapte ani de Radio Galaţi şi o aventură de-o vară la nou-apărutul „Monitorul”, iar primul meu text publicat în VL a fost cu brazii de Crăciun care se vindeau în piaţa mare a oraşului. Era un moment al schimbărilor, cum au fost atâtea în toţi aceşti ani la „Viaţa liberă”, pleca o generaţie de ziarişti grei, cu nume şi cu experienţă, şi veneau alţii, printre care eram şi eu şi alţi doi-trei colegi care sunt şi acum în echipa ziarului. De atunci şi până acum, a fost... ca la ziar, ştiţi cum e, în fiecare zi o iei de la capăt: alte ştiri, alţi oameni cu care să vorbeşti, alte drumuri, alte reportaje... Dar întotdeauna m-am simţit la „Viaţa liberă” acasă. Eram la ziar când m-am căsătorit, eram la ziar când mi s-a născut Cristina, eram la ziar când a luat Oţelul singurul titlu de campioană, eram la ziar când au căzut turnurile gemene ale New Yorkului, eram la ziar când a ieşit Constantinescu preşedinte, eram la ziar când papa Ioan Paul al II-lea a venit în România, eram la ziar când... Sunt multe de spus, pentru că sunt 30 de ani de „Viaţa liberă”. Iar pentru mine, 21 dintre ei au fost ACASĂ.

George Marinescu a revenit în redacţie după circa 18 ani. Din anumite puncte de vedere, a fost ca şi când nu ar fi plecat niciodată, fiindcă am continuat să colaborăm cu el, fie din postura de purtător de cuvânt al Finanţelor gălăţene, fie de broker de credite bancare. Este un profesionist desăvârşit, un om de cuvânt, loial şi determinat, se documentează atent şi scrie cu convingere despre lucrurile care îl preocupă: administrarea banilor publici, dar şi a finanţelor personale.

„Nu putem trăi la timp ceea ce nu mai trăim niciodată”

Sunt invidios pe cei care se simt confortabil atunci când scriu despre ei înșiși, deși nu cred că e ceva deplasat într-un asemenea demers. În urmă cu 20 de ani și nouă luni am dat concurs ca să intru la „ziar”. Asta era expresia folosită atunci și cred că și acum. Îmi amintesc vag subiectele, pentru că și ipoteza a fost crâncenă, sau insuficientă pentru cineva mai familiarizat cu cifrele, dar care credea că poate fi jurnalist economic. Mai concret, a fost o înșiruire de câteva nume proprii ale unor personaje „grele” în istoria României și ceva verbe de acțiune, sau doar unul. Sincer nu îmi mai amintesc, deși lucrurile nu s-au terminat așa, pentru că a fost nevoie, pe post de „interviu”, să fac un reportaj în Piața Centrală.

De fapt, nici nu mai contează, pentru că între timp s-au întâmplat atât de multe. Ele au fost consemnate minuțios de-a lungul timpului de cei care se dăruiesc acestor pagini, atât online și mai ales pe hârtie, comentate și discutate de mii de gălățeni zi de zi. Acești jurnaliști au făcut cronica vremurilor și pe unii dintre ei i-am regăsit aici după 20 de ani și nouă luni de la prima mea intrare în redacție. Există și alții, noi pentru mine, dar e clar că nu diferă cu nimic de ceilalți în dorința lor de a face „ziarul”. De fapt, asta se face de treizeci de ani neîntrerupt.

În ceea ce mă privește, revenind după 18 ani și opt luni, timp în care am fost cel mult un observator subiectiv, sunt și eu de părere că „nu putem trăi la timp ceea ce nu mai trăim niciodată”.

CITEȘTE mai multe din Ocolul ziarului în 30 de ani

Citit 3240 ori Ultima modificare Marți, 24 Decembrie 2019 01:37

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.