Maratonul negocierilor la nivelul liderilor europeni ar trebui, în sfârşit, să aducă un răspuns clar, ferm şi, desigur, sustenabil la criza zonei euro. Un asemenea deziderat ar putea părea de-a dreptul un „miracol” financiar dacă ţinem cont că de la intrarea în vrie a Greciei au trecut mai bine de doi ani şi o soluţie de redresare tot nu s-a găsit. Mai mult, pe măsură ce autorităţile de la Atena au părut prinse într-un lanţ al evenimentelor demn de… o tragedie greacă, răspunsul politic al liderilor europeni a devenit tot mai ezitant şi contradictoriu în raport cu imperativele de ordin economic şi financiar. „Rechinii” de pe pieţele financiare au simţit miros de sânge şi au sfâşiat fără milă Grecia, dar nu au ezitat să atace şi alte potenţiale victime, precum Portugalia şi Irlanda. Au urmat statele mari, precum Italia şi Spania, iar o reacţie mai coerentă a venit abia când „motoarele” UE, Franţa şi Germania, au început să dea rateuri serioase pe piaţa bancară. Practic, criza din zona euro a ajuns în ceasul al 12-lea, iar deciziile care vor fi luate de liderii europeni în această săptămână pot aduce salvarea sau prăbuşirea sistemului financiar european. Viziunile sunt foarte împărţite, de la rolul şi forţa pe care ar trebui să o aibă Fondul European de Stabilitate Financiară (FESF) până la funcţionarea Mecanismului European de Stabilitate şi sistemul guvernanţei economice europene. Toată lumea este de acord că trebuie mai multă disciplină financiară, dar când vine vorba de banii ce trebuie pentru a repune zona euro pe linia de plutire, liderii din Consiliul European au probleme în a-şi convinge parlamentele naţionale sau chiar alegătorii că soluţiile alese sunt cele mai juste. Germanii, olandezii sau finlandezii s-au chiar slovacii se întreabă de ce să plătească nesăbuinţele grecilor, de ce să nu lase Atena să fie mistuită de „furiile” financiare eliberate chiar de ea? Răspunsul, în cuvinte simple, ar fi acela că statele zonei euro în particular, din spaţiul comunitar în general, sunt în aceeaşi barcă. Dacă Grecia sau oricare alt stat „se duce la fund”, riscă să tragă cu ea toată construcţia europeană. Dar indiferent sub ce formă ar veni salvarea, toată lumea este conştientă că în urmă vor rămâne „găuri” ce trebuie acoperite. Iar „pe minus” nu vrea să iasă nimeni. Tocmai în asta ar consta „minunea” care se aşteaptă de la şirul de întâlniri europene din această săptămână: ca „minus” cu „minus” din prezentul zonei euro să dea, pe viitor, un „plus” pentru întregul spaţiu comunitar.
