Coame îmi freamătă pe dinaintea ochilor, vedenii roşcate în vântul îngheţat de ianuarie. Mânjii lui 2008 – mai mari sau mai mici – întind peste gard boturi pufoase, încălzindu-mi palmele cu răsuflarea lor întrebătoare. Caută bucăţica de zahăr cubic pe care aş fi putut s-o aduc cu mine…
Instantaneu realizez că nu e asta singura greşeală din dimineaţa aceea. Aş fi putut veni însoţită de o grămadă de fetiţe care ar fi fost dispuse să înfrunte gerul, numai ca să mângâie pe nas un cal adevărat, în loc să suspine în faţa televizorului, când pe canalul de desene animate se dă „Regatul cailor” – un serial la mare modă sau în loc să-şi pieptene poneiul de pluş pe care tocmai l-au primit de la Moşul. Cu siguranţă, ele m-ar fi avertizat că nu e frumos să te duci fără zahăr cubic sau măcar nişte mere în vizită la herghelie. Mai ales când e vorba de nişte cai cu sânge albastru, probabil urmaşii celor care mâncau jeratic în poveştile de odinioară.
De viţă nobilă
Herghelia de la Tuluceşti a fost înfiinţată pe ultima sută de metri, în iunie 1989. Iar timpul pare să fi încremenit de atunci în loc. După revoluţie pare să nu se fi investit deloc aici, în afară de cheltuielile legate de strictul necesar. Puţini ştiu că, la numai 18 kilometri de Galaţi, se află o adevărată comoară naţională şi internaţională – singurul nucleu al varietăţii Gidran din ţară şi cel mai important din lume.
Povestea nobilelor exemplare de la Tuluceşti care-şi duc astăzi viaţa într-un nemeritat anonimat începe cu vreo două secole în urmă. În 1816, pe teritoriul imperiului austro-ungar, a fost adus un armăsar roib pur sânge arab cu nume de nobil - Siglavy Gidran – direct din hergheliile vreunui şeic din ţara celor „O mie şi una de nopţi”. După ce a fost admirat pe toate părţile, Ghidran I (cum i s-a spus ulterior) a fost pus la treabă. I s-au adus nobile iepe din mai multe rase, până când s-a născut o frumuseţe de mânz Ghidran II – cel care a devenit fondatorul rasei.
Pentru desăvârşirea trăsăturilor, s-a făcut un alt „mariaj” aristocratic între descendentele lui Ghidran II şi armăsari pur-sânge englez. Astfel încomaţii nobili de la Tuluceşti întrunesc calităţile a două rase de excepţie: puterea, curajul şi rezistenţa armăsarilor arabi, dar şi eleganţa, inteligenţa şi abilitatea rasei pur sânge englez. Din nefericire, această varietate obţinută prin încrucişarea celor două rase legendare este în curs de dispariţie.
Dacă în lume mai există în prezent doar 200 de specimene „pure” de gidrani, în herghelia de la Tuluceşti se află cel mai mare nucleu - 31 de astfel de cai, de o valoare inestimabilă, incluşi în patrimoniul naţional: 27 de iepe matcă şi 4 armăsari pepinieri - aşa cum vine explicaţia în termeni de specialitate de la inginerul agronom Gabriel Serea (şeful hergheliei).
Cei 31 de aristocraţi nu sunt sub nicio formă de vânzare şi sunt singurii responsabili cu perpetuarea rasei în herghelia de la Tuluceşti. Au regim de hrană special şi condiţiile cele mai bune. Vizităm întâi „fabrica de mânji” – unde vreo zece iepe pântecoase rumegă liniştite la adăpost de gerul de afară. Apoi, în boxele confort sporit facem cunoştinţă cu cei patru armăsari care ne privesc de sus, de undeva de la înălţimea unui soclu de patrimoniu.
„El e Nebunul. Are în jur de 750 de kilograme. Îi spun aşa pentru că e cam nărăvaş”, ni-l prezintă şeful pe cel mai cel dintre armăsari, care se arată bucuros de oaspeţi, dar s-a întors precaut cu spatele la noi. Nu de alta, dar va riposta prompt în caz că ne vine proasta idee să ne comportăm ca la grajd.
Şi caii dau examen, nu-i aşa?
De două ori pe an o comisie de la Autoritatea Hipică Naţională vine la Tuluceşti pentru a examina caii pentru fondul de patrimoniu. „Sunt verificate iepele matcă şi armăsarii pepinieri dacă mai îndeplinesc condiţiile standard ale rasei. Se poate ca unul dintre ei să fi îmbătrânit, să fi slăbit şi atunci este scos din fondul de patrimoniu. În acelaşi timp, roibii de trei ani sunt testaţi pentru a vedea dacă pot fi incluşi în patrimoniu sau nu. Pe lângă examinarea aspectului exterior, caii trebuie să treacă şi prin două probe pentru care sunt antrenaţi imediat ce împlinesc un an: proba de galop pe 2400 de metri şi proba cu sărituri peste obstacole, fără călăreţ”, ne lămureşte Gabriel Serea.
Pentru examenele care se vor desfăşura în mai-iunie, şeful hergheliei a descoperit câteva „tinere speranţe” pe care ţine neapărat să ni le arate. Tinerele iepe se comportă deja ca nişte vedete. Sunt primele care îşi apleacă boturile peste gard pentru a fi mângâiate şi răsfăţate cu ceva bun.
400 de lei pe lună - insuficienţi
„Sper că nu aţi venit să faceţi tam-tam pe faptul că un cal de rasă primeşte alocaţie 400 de lei şi un copil doar 40 de lei”, ne chestionează la un moment dat Gabriel Serea. Recunoaştem că vizita se datorează în parte şi acestei probleme dezbătută pe larg în mass-media, în ultima vreme.
„Nu că unui copil nu i s-ar cuveni o alocaţie mai mare. Dar gândiţi-vă că un cal de rasă are de câteva zeci de ori greutatea unui copil. Se dau 400 de lei, dintre care doar 300 sunt folosiţi exclusiv pentru hrana unui cal de rasă. Restul de 100 intră în salarii, medicamente, vaccinuri, utilităţi. Chiar şi cei 300 de lei sunt insuficienţi pentru hrana unui cal de rasă. Ar trebui să primească dublu, ca să acopere o hrană variată.
Noi reuşim să le asigurăm fânul şi grăunţele din producţie proprie, pentru că herghelia are în jur de 540 de hectare de teren arabil. Însă nu le putem diversifica hrana cu mere, morcovi, sfeclă – produse care sunt destul de scumpe, dar n-ar trebui să lipsească din alimentaţia cailor de rasă”, ne spune necăjit inginerul agronom.
Gabriel Serea susţine că fondurile vin cu ţârâita, deşi nevoile la herghelie sunt destul de mari. Pe lângă faptul că ar trebui construite grajduri noi, ar mai trebui „lucrat” şi la utilarea şi renovarea lor.
„Eu nu am nici un an întreg de când am fost numit aici. Ştiu că herghelia este în prezent pe pierderi, pentru că pe lângă cei 31 de cai pentru care se primesc subvenţii, mai sunt în jur de 135 care trebuie întreţinuţi numai din producţia proprie”, susţine interlocutorul nostru.
Avem o comoară, ce facem cu ea?
Pe lângă ghidrani, la Tuluceşti mai sunt patru cai Lipitzani şi doi Huţuli – rasă destinată mediilor montane. Unul dintre Huţuli – Ouşor – este mascota hergheliei. E un cal de talie mică, foarte robust şi cu o coamă deasă şi rebelă de punker. Pentru o bucăţică de zahăr cubic sau un măr râde şi scoate limba la tine.
Altă „zestre” nefolosită o reprezintă cei 13 armăsari pentru „montă publică” ce ar putea fi împrumutaţi pe gratis de consiliile locale, ca tot românul să poată avea în ogradă mânji de cea mai bună calitate. Însă bieţii armăsari se plictisesc de moarte, legaţi în lanţuri, pentru că nimeni nu apelează la serviciile lor.
Nici măcar vizite şi ore de echitaţie nu se mai fac de vreo cinci ani de zile. Herghelia a fost închisă pentru public, din cauza unui accident stupid întâmplat în alt judeţ, unde o fetiţă a căzut de pe cal.
„Măcar programul de vizite am vrea să-l începem de la 1 februarie. E păcat să nu vină oamenii să-i vadă. Sunt totuşi nişte cai minunaţi care nu se găsesc pe toate drumurile. Nu avem antrenor de călărie cu acte în regulă, altfel am putea organiza şi cursuri. Cu toate acestea, celor care vin cu declaraţie pe proprie răspundere că ştiu să călărească, le vom putea pune la dispoziţie caii Lipitzani, care sunt foarte blânzi”, ne spune Gabriel Serea asigurându-ne că a făcut toate demersurile ca herghelia să fie redeschisă pentru publicul larg.
Cu părere de rău trebuie să plec pentru că am îngheţat bocnă. M-am trezit şi eu să vizitez herghelia într-una dintre cele mai geroase zile de ianuarie din an. Mă uit pentru ultima oară la ţarcul mânjilor şi-mi imaginez deja iarba verde de la primăvară şi o gaşcă de copii mângâindu-i pe bot şi recompensându-i cu bucăţele de zahăr.
Chiar dacă nu vor putea lua deocamdată lecţii de călărie, cu siguranţă va fi mai interesant pentru copii să facă o adevărată vizită în „Horseland”, decât să amorţească stând în faţa calculatorului sau a televizorului. Merită să încercaţi.
