Francezii intră în prima rundă a prezidenţialelor mai degrabă cu un sentiment de dezamăgire decât cu unul de speranţă într-o reformare în profunzime a unui sistem social şi politic măcinat de criza economică. Din acest motiv este de aşteptat un nivel ridicat al absenteismului, mai bine de un sfert dintre alegători preferând să nu se prezinte la urne. La aceştia ar trebui să adăugăm o treime din electorat care, potrivit sondajelor de opinie, are de gând să voteze fie pentru extrema dreaptă, fie pentru stânga radicală. Acesta ar putea fi considerat ca un vot de protest inclusiv faţă de o campanie electorală săracă în oferte care să aducă, într-adevăr, mai multă credibilitate curentelor tradiţionale de centru.
Desigur, dincolo de aceste aspecte este aşteptat cu interes scorul cu care se va încheia duelul dintre principalii favoriţi ai alegerilor, actualul preşedinte Nicolas Sarkozy, din tabăra conservatorilor, şi socialistul Francois Hollande. Primul dintre ei se poate lăuda cu un record al… scăderii în popularitate de la un mandat la altul. După alegerile din 2007 rivaliza în popularitate cu nivelul atins cândva de Charles de Gaule. În prezent are cota cea mai redusă de popularitate a unui preşedinte în exerciţiu. Dar chiar şi în aceste condiţii, nu se poate spune că Sarkozy a pierdut bătălia şi nu degeaba i se spune „micul Napoleon”. Şansele sale de a intra în turul doi sunt mari şi chiar dacă în lupta cu Hollande acesta din urmă este favorit, Sarkozy a demonstrat de-a lungul timpului capacitatea de a recupera din terenul electoral pierdut. Pe parcursul campaniei electorale a reuşit acest lucru recurgând adesea şi la folosirea unui ton ce intra pe anumite teme, precum imigraţia, în rezonanţă cu extrema dreaptă. Ce-i drept, câştigul procentual este unul relativ. Sarkozy a reuşit să mai atragă din voturile conservatorilor, dar a pierdut din sprijinul politic din propria tabăra, de notorietate fiind divergenţele cu fostul preşedinte francez Jacques Chirac.
În tabăra socialiştilor, indiferent care va fi în final rezultatul alegerilor, Francois Hollande s-a făcut remarcat prin capacitatea de a deveni un contracandidat redutabil pentru Sarkozy într-un moment în care scandalul de la New-York al fostului prezidenţiabil, Dominique Strauss-Khan, părea a fi pecetluit soarta alegerilor. Hollande a reuşit să se detaşeze în cursa internă a socialiştilor pentru desemnarea candidaţilor, dar a reuşit cu diplomaţie să-şi aducă alături şi foştii adversari. Ce-i drept, nici Hollande nu s-a ferit să se folosească într-un sens negativ anumite teme sensibile, precum pactul fiscal european, dar tonul său a părut mai puţin ameninţător decât cel al lui Sarkozy.
Oricum ar fi, „micul Napoleon” a fost provocat la duel. Rămâne de văzut care dintre cei doi candidaţi va ţinti mai bine spre… inimile alegătorilor.
