- Întreprinderea care cândva producea elice pentru industria navală a sfârşit în ruină şi înglodată în datorii * Utilajele japoneze şi matriţele pentru fabricarea elicelor au fost distruse * Culmea nepăsării: biblioteca tehnică a societăţii, cu studiile privind tehnologia de producere a echipamentelor navale, a fost dată… la topit
Dacă ar fi să se facă un top al întreprinderilor care, cândva, dădeau blazonul industrial al Galaţiului, cu siguranţă ELNAV - fostul INETOF - s-ar afla la loc de cinste. Dar, din păcate, întreprinderea care cândva producea piese pentru industria navală - elicele fiind piesele de rezistenţă - a ajuns doar o umbră. Din cea mai mare turnătorie de neferoase din sud-estul Europei nu mai rămas, practic, nimic. Cauzele au fost multiple: dependenţa de sistemul centralizat, dispariţia unor pieţe, instabilitatea economică, politică şi socială, un proces de privatizare controversat şi, nu în ultimul rând, un management defectuos.
O întreprindere… miraculoasă
În momentul în care INETOF/ELNAV a apărut în peisajul economic gălăţean, evenimentul a fost privit ca un veritabil miracol pentru industria românească. Întreprinderea a apărut ca urmare a dorinţei de a dezvolta industria navală, iar producerea componentelor în ţară era importantă şi în contextul dorinţei de a reduce exporturile. Producţia elicelor a fost o piatră de încercare. Iniţial, nimeni nu credea că românii pot produce elice de nave, dar această teorie a fost dată peste cap de către Mircea Roibu, care a reuşit să ducă la bun sfârşit procesul de producere experimentală a unor elice. Acest episod a fost, de altfel, şi sursă de inspiraţie pentru cinematografie! Sergiu Nicolaescu a realizat în 1975 filmul „Zile fierbinţi”, care avea ca subiect realizarea de către o echipă românească a unei elice pentru un mineralier… Reuşitele echipei conduse de Mircea Roibu au condus la decizia de a se realiza o secţie specială - INETOF - în cadrul IMNG (actualul Menarom), secţia devenind, mai târziu, întreprindere de sine stătătoare. Investiţiile în noua secţie au fost importante, totul s-a făcut după tehnologia de ultimă oră de la acea vreme, inclusiv prin achiziţionarea unor licenţe de producţie de la companii din Japonia! „La data punerii în funcţiune, investiţia a fost de 480 de milioane de dolari şi o datorie faţă de NPC (Nakashima Propellor Codid) de 100.000 USD pe an indiferent dacă se produce sau nu vreo elice, timp de 20 ani”, precizează Mircea Roibu, într-un studiu recent privind societatea ELNAV.
Trei luni pentru o elice
Prima elice a fost produsă la INETOF/ELNAV în 1978. „S-au adus echipamente de turnare foarte complexe, care permiteau producerea unor elice cu o greutate finită de până la 43 de tone şi un diametru de 9,5 metri. De asemenea, o altă investiţie importantă care a stat la bazele întreprinderii a fost o maşină cu comandă program ce lucra cu modele tridimensionale (3D). Comenzile se dădeau cu ajutorul unor role cu bandă perforată, pare ireal astăzi, dar la acea vreme erau cele mai performante calculatoare. Această maşină, în baza proiectul elicei, asigura finalizarea piesei.
Trebuie spus că, matematic, elicea este o formă geometrică complexă, greu de realizat”, ne-a declarat la rândul său Corneliu Brandabur, care a fost director al ELNAV în perioada 1994 - 2007. Ciclul de fabricaţie al unei elice putea dura şi trei luni de zile. După proiectare se realiza forma de turnare - „negativul” elicei - în care se turna un aliaj special ce conţinea aluminiu şi nichel, ce-i dădeau piesei o rezistenţă deosebită. Numai răcirea elicei, după turnare, dura cam două săptămâni! Urmau „dezbrăcarea” piesei şi îndepărtarea maselotei (surplusul de metal care rezultă în urma procesului de turnare - n.r.) cu ajutorul maşinii cu comandă numerică. „Fiecare etapă a procesului tehnologic era atent monitorizată, pentru că piesele navale au un regim special, foarte strict. Dar dincolo de fabricarea elicelor pentru nave, mai existau o oţelărie şi o forjă, pentru realizarea şi a altor piese destinate industriei navale”, a precizat Corneliu Brandabur. Practic, ELNAV era una dintre întreprinderile de vârf ale economiei gălăţene, dar şi ale economiei naţionale.
Începutul sfârşitului
Dispariţia, după 1989, a sistemului centralizat, care susţinea într-o bună măsură fluxurile de producţie lungi şi adesea costisitoare din industria navală, a însemnat şi începutul declinului întreprinderii ELNAV. Economia de piaţă… originală a fost otravă curată pentru societatea gălăţeană. Flota românească s-a evaporat, industria navală autohtonă a înregistrat un recul, resimţit inclusiv în comenzile pentru componente, liberalizarea cursului de schimb a dus la creşterea preţului energiei, instabilitatea financiară a îngreunat obţinerea de credite bancare. Singura şansă a ELNAV era orientarea spre piaţa externă, dar cucerirea unor noi pieţe a fost limitată de capacitatea societăţii de a asigura la nivel internaţional service-ul pentru produsele livrate. La acea vreme, dura câteva săptămâni obţinerea unei vize, plus că marile companii de profil din lume avea reţele de asistenţă în toată lumea.
Privatizare controversată
Dincolo de greutăţile de piaţă, nu neapărat imposibil de depăşit, cireaşa de pe tort a fost un sistem păgubos de privatizare a societăţii. Potrivit datelor furnizate de Bursa de Valori Bucureşti (BVB), la începuturile statutului de societate pe acţiuni, ELNAV a avut ca acţionari SIF Moldova (controlată atunci de Cătălin Chelu) - 58,1 la sută, APAPS (Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Proprietăţii Statului) - 40 la sută şi micii „cuponari” - 1,9 la sută. În această structură, nici unul dintre acţionari nu a fost interesat să investească în retehnologizarea ELNAV, iar societatea a rămas să se descurce strict cu ce putea din interior.
În 2004, cota de 40 la sută de la APAPS a fost achiziţionată de SC Nicorex SA, deţinută la acea vreme de Gheorghe Mardare şi Ion Panaghia. Un scandal a izbucnit în 2006, când SC Metal Grup Industrie SRL, controlată de Corneliu Mangalea, a achiziţionat de la SIF Moldova pachetul de 58,1 la sută de acţiuni, iar apoi, în circumstanţe extrem de controversate, a reuşit să-l convingă pe Ion Panaghia să-i vândă pachetul de acţiuni deţinut de SC Nicorex SRL, dar acest lucru s-a făcut fără ştiinţa celuilalt acţionar, Gheorghe Mardare.
Dincolo de istoria privatizării, evoluţia societăţii a fost din rău în mai rău. Încă înainte de a fi preluată de societatea lui Mangalea, ELNAV trecea prin convulsii financiare puternice. Potrivit datelor Ministerului Finanţelor, în perioada 2000 - 2005, societatea a suferit an de an pierderi considerabile. De exemplu: 28,4 milioane de lei - 2000, 4,2 milioane - 2003, 1,5 milioane de lei - 2005. În paralel a scăzut şi numărul de salariaţi. Dacă în vremurile de glorie ELNAV avea în jur de 800 de salariaţi, în 2000 au rămas 404, iar până în 2005 - 238 de salariaţi. În 2006, anul preluării de către Metal Grup Industrie, pe fondul plăţii unor datorii ale societăţii, societatea a înregistrat un profit de 2,79 milioane de lei, dar a rămas cu doar 155 salariaţi.
Din păcate, după 2007 societatea a intrat din nou în picaj. Pierderile din exploatare au fost dublate de pierderile generate de plata dobânzilor la o serie de credite contractate de firmă. La momentul 2010, ELNAV a ajuns să aibă datorii de 30,9 milioane de lei. Ca politică economică, în rapoartele pentru piaţa bursieră apare invariabil formularea: „restrângerea activităţii de producţie cauzată de contextul economic”. Punctul culminant a fost atins la începutul lui 2012, când acţiunile ELNAV au fost retrase de la tranzacţionarea pe piaţa bursieră, din cauza intrării societăţii în procedura de declarare a falimentului. Practic, ELNAV este o societate muribundă. În ultimul exerciţiu financiar - 2011, societatea mai adăuga la pierderi 1,11 milioane de lei şi mai avea doar 24 de angajaţi.
Verdict: nepricepere şi jaf la drumul mare!
Din utilajele care făceau cândva mândria ELNAVULUI s-a ales praful. După 2006 a încetat complet fabricarea elicelor. Cochiliile pentru cămăşile de înveliş (matriţele pentru elice), utilajele de turnare, echipamentele japoneze, cuptoarele de inducţie s-au distrus, fie tăiate de noul proprietar, fie pur şi simplu furate. Verdictul în acest caz este pus chiar de cel care a pus bazele întreprinderii, Mircea Roibu: „Se poate concluziona că ELNAV a dispărut din peisajul real al oraşului nostru prin nepricepere şi jaf la drumul mare”.
Nu au mai rămas nici măcar preţioasele documentaţii tehnice adunate în atâtea decenii. Întreaga bibliotecă tehnică a uzinei, cu tot cu studiile tehnice şi detaliile tehnologice privind producţia elicelor, a fost dată la topit!
