* Mere şi ţelină din Polonia, cartofi şi macrou din Germania, făină şi paste din Ungaria, ceapă şi morcovi din Turcia, dovlecei şi vinete din Italia, carne de vită şi cireşe din Argentina, mazăre şi carne de porc din Spania, usturoi din China şi Egipt, vinuri din Australia şi Noua Zeelandă... * Se pare că românii nu mai produc decât forţă de muncă la export, infractori, impozite şi taxe *
Recent am dat o raită prin hypermarketurile gălăţene. Să vedem ce oferte speciale au mai apărut, ce se caută, ce nu prea se vinde şi, în general, cam care-i treaba cu piaţa.
Dincolo de faptul că în marile magazine sunt din ce în ce mai puţini clienţi - de, criza îşi spune, apăsat, cuvântul! - ne-a frapat un lucru: mărfurile româneşti sunt pe cale de dispariţie. În locul lor, o sumedenie de produse de import, frumos ambalate şi, probabil, de calitate, dar evident cam scumpe pentru buzunarele româneşti ciuruite de tranziţie şi de criză.
S-au „prăbuşit” fructele şi legumele
Starea jalnică a economiei naţionale se vede cel mai bine la standurile de legume şi fructe. Unde - incredibil! - aproape că nu găseşti produse autohtone.
Şi nu vorbim aici de portocale, banane sau ananas produse în locuri însorite, ci de mult mai prozaicele mere, pere, cartofi, morcovi, ceapă etc.
Merele, spre exemplu, vin în special din Polonia, o ţară care - orice-ar zice oricine - n-are mare tradiţie în domeniu. Furnizori importanţi de mere pentru România sunt şi Italia, Grecia sau Turcia.
De altfel, în doar unul din cele patru hypermarketuri în care am intrat am găsit mere româneşti. Care sunt mai ieftine (1,7-2,2 lei pe kilogram), dar arată cam prost. Merele poloneze sar de 2,8 lei, iar cele italieneşti se duc de la 3,5 lei în sus. Am văzut mere (import Spania) şi la 8,5 lei kilogramul!
Hotărât lucru, ceva nu-i în regulă pe piaţa asta. Ce-i drept, livezile româneşti s-au cam dus de râpă, dar parcă nici chiar aşa.
În judeţul Galaţi avem, bunăoară, 1.716 ha de livadă, din care aproape 400 de hectare de măr. Producţia totală obţinută este undeva la 8.000 de tone (circa 20 de kilograme de mere pentru fiecare locuitor al judeţului), însă pe piaţă nu găseşti nici să dai cu tunul mere autohtone. Dacă vrei mere ieftine trebuie să iei de la basarabeni (pe Calea Prutului).
Cu un pic de noroc (dacă prinzi camionul la descărcare, înainte ca intermediarii să ia toată marfa), poţi cumpăra şi cu un leu kilogramul. Sau chiar cu 0,8-0,9 lei. Dacă nu, mergi în piaţă şi cumperi, aceeaşi marfă, la preţ dublu (Piaţa Centrală) sau chiar triplu (piaţa Ancora). Mai rămân ca alternativă merele de hipermarket, aduse de peste mări şi ţări.
O scurtă privire pe ofertele hipermarketurilor indică faptul că agricultura noastră, deşi înseamnă 32 la sută din PIB (adică este baza economiei!), produce legume şi fructe doar pentru subzistenţa agricultorilor. Pentru că peste 90 la sută din marfa la vânzare este de import: mere şi ţelină din Polonia, cartofi din Germania, ceapă şi morcovi din Turcia, dovlecei şi vinete din Italia, cireşe din Argentina, usturoi din China şi Egipt (!), struguri din Iran şi Siria, roşii şi salată din Olanda...
Ceea ce v-am demonstrat în privinţa legumelor şi fructelor este perfect aplicabil şi în alte domenii de activitate. La vin şi carne suntem la mâna importurilor. La făină, haine, zahăr, încălţăminte, energie - la fel.
Unde-i crapul de Galaţi?
Nouă, gălăţenilor, oriunde ne-am duce în ţară ne sunt „lipite pe frunte” două „etichete”: Combinatul şi peştele. Dacă în ceea ce priveşte Combinatul e OK (adică încă îl mai avem), cu peştele nu mai e deloc aşa.
În oferta de produse piscicole a marilor magazine gălăţene (am numărat vreo 200 de sortimente în total), nu găseşti niciun gram de peşte produs în judeţ. Alte vreo 20 de oferte sunt „made in Romania”, iar în rest doar import.
Onoarea locală este salvată cumva de micile pescării, unde încă mai găseşti peşte proaspăt adus de la bălţile de la Vlădeşti, Oancea sau Braniştea. Însă, pe ansamblu, este evident că peştele autohton a pierdut războiul. Dacă în oraşul peştelui se consumă cu preponderenţă marfă de import, e clar unde-am ajuns cu piscicultura...
De altfel, potrivit statisticilor, numai 48 de gălăţeni îşi mai câştigă existenţa din pescuit şi piscicultură. Iar dacă n-are cine să prindă carasul şi crapul, e clar că acesta n-are cum ajunge în galantare. Ajunge în schimb macroul de Germania, codul de Spania, sardina de Italia sau chefalul de Turcia...
Cărăm vaca din Argentina şi vinul din Noua Zeelandă!
Poate părea incredibil, dar magazinele mari din Galaţi oferă spre vânzare carne de vită adusă tocmai din Argentina. De la 12.000 de kilometri! Iar preţul este pe măsură: peste 50 de lei pe kilogram.
Unde-s vacile noastre?! Păi, să vedem: complexul de la Folteşti - praf şi pulbere, complexul de la Movileni - faliment, ferma de vaci Şendreni - bate vântul, ferma Agrogal - pustiu, ferma Zătun - în lichidare. Doar la Matca mai supravieţuieşte ceva (Agrimat) şi mai sunt vreo şapte-opt mici exploataţii. În rest - carne din Ungaria, Polonia, Spania şi, mai nou, Argentina şi Brazilia.
În judeţul Galaţi mai sunt doar 37.000 de capete de vite, faţă de 135.000 în 1990. Producţia de carne de vită a scăzut dramatic, de la 15.000 de tone în viu (1990) la numai 80 de tone în 2008! Cel puţin atâta s-a raportat pe acte. Zootehnia românească a ajuns să nu mai fie decât grajduri goale (foto 2).
La vinuri, situaţia este pe cale să ajungă la fel ca la legume. Chiar dacă pentru moment vinurile româneşti predomină, încet-încet piaţa este acaparată de licorile străine.
Rămâi cu gura căscată când descoperi că vinul din faţa ta e adus tocmai din Australia sau chiar din Noua Zeelandă. Teritorii unde nu se inventase încă roata pe vremea când vinul românesc se lupta, la Paris, cu vinul franţuzesc...
Cât priveşte vinul de Galaţi, situaţia este realmente tristă: cu excepţia Vinton (fostul IVV), nimeni nu mai livrează vin îmbuteliat pe piaţă.
Potrivit datelor statistice, circa 60 la sută din vinul produs la Galaţi (al şaptelea judeţ din ţară ca suprafaţă de vie nobilă - 19.316 ha) este destinat autoconsumului în gospodărie. Alte 35 de procente sunt preluate de mărci consacrate şi vândute sub eticheta lor (spre exemplu Jidvei, care preia vinuri din zona Târgu Bujor). De-abia cinci la sută este vândut sub etichetă gălăţeană.
Practic, dacă este să facem o evaluare lucidă a situaţiei, România n-a dat încă faliment doar pentru că a exportat cu nemiluita muncitori şi infractori. Iar aceştia, fie că muncesc cinstit, fie că fură, trimit banii în ţară şi echilibrează cumva balanţa economică.
Însă, pe fondul crizei, este de aşteptat ca mulţi dintre români să se întoarcă acasă, iar fluxul de valută să se diminueze considerabil. Atunci să vedeţi belea!
