„Nu vine lumea să ceară bani, dom’le!” Asta auzi cel mai des când întrebi, pe la instituţiile statului, de ce rata de absorbţie a fondurilor europene este atât de proastă în România. „Degeaba cer, dom’le. Aşa-s de complicate hârtiile, că nu le înţeleg”, se aude replica din celălalt capăt al problemei. Adică dinspre mediul de afaceri. Pare un concert al neputinţei. Fatalitate. Nu putem şi pace! Resemnarea ne bate la uşă, încât ne simţim întocmai ca baciul mioritic proaspăt răpus de gândul că ortacii îi vor face de petrecanie.
Pare ceva implacabil. Însă dacă luăm un pic la puricat lucrurile, descoperim că treaba e ceva mai simplă decât se-arată la o primă vedere. Bunăoară, realizăm că informarea potenţialilor beneficiari de finanţări europene lasă foarte mult de dorit. Dar ce spun eu că lasă de dorit? E praf! Poate cineva să-mi explice cum ajunge un fermier să ştie că poate accesa o finanţare nerambursabilă? Păi, ecranele televizoarelor şi paginile ziarelor sunt pline de funduri goale, iar în rarele ocazii când se spune ceva despre fondurile europene comunicarea este într-un limbaj pretenţios, hiper-specializat. Păsărească în toată regula, căci trebuie să ai trei facultăţi ca să pricepi toate bazaconiile acelea înşirate, mai mult în engleză decât în română, sub nasul tău de om cinstit, care ar vrea să facă o treabă gospodărească.
Hotărât lucru, cea mai gravă problemă a autorităţilor române este, acum, comunicarea. Ghidurile solicitantului nu sunt întocmite, din păcate, pentru puterea de înţelegere a investitorilor de rând. Instrucţiunile par scrise pentru savanţi, iar asta o spune, apăsat, chiar publicul ţintă al acestor finanţări. Mai mult, oamenii zic că e aşa de întortocheată toată vorbăria, că doar reprezentanţii unor firme specializate în proiecte pot pricepe ce şi cum. Poate că asta o fi şi miza, nu? Căci prea mulţi cumetri, cumnaţi şi soacre de bugetari cu „foncţii” au astfel de firme de consultanţă, care adună comisioane grase făcând fix ceea ce ar trebui să facă autorităţile statului.
Că este aşa cum zic oamenii, o arată faptul că în jurul „traducerii” din româneşte în româneşte a reglementărilor europene privind accesarea fondurilor nerambursabile s-au dezvoltat mai multe afaceri prospere. Iar asta nu s-ar fi întâmplat dacă solicitanţii ar fi avut la îndemână, gratuit, exemple clare de lucru, proiecte demonstrative, secţiuni de întrebări şi răspunsuri uzuale. Însă aşa ceva nu există. Sau, mă rog, există, dar vine în oferta unor firme de consultanţă, pe bani! De ce trebuie să facă asta o firmă privată, în loc să o facă o instituţie publică? Iată o întrebare la care tot aştept răspunsul de ceva vreme. Însă răspunsul întârzie să vină, ceea ce mă conduce către speranţa (ultimă) că procurorii vor dezlega – cândva – misterul avalanşei de pile şi proptele care domină instituţiile fundamentale ale statului român. Însă înţeleg că acum câteva ore tocmai au început nişte descinderi. Deocamdată doar pe la Ploieşti şi Bucureşti, e adevărat, dar tot e un semn că – iată! – treaba se mişcă.
Să nu disperăm, deci! Poate că Justiţia va face lumină în acest sistem. Poate că vinovaţii vor da socoteală. Poate că autorităţile noastre deja lucrează la nişte ghiduri complete de finanţare, care să-i pună de solicitanţii de rând la egalitate cu „iniţiaţii cu spate”. Ce ziceţi? Că „vise, taică, vise”?
