E momentul să vorbim despre majoritate. Prea ni s-a îndesat pe gât acest termen în ultima vreme, legat de guvernul care ba este, ba nu este, de constituţia care ba se respectă, ba nu se respectă.
Şi, în condiţiile desemnării unui nou candidat la funcţia de prim ministru, clarificarea termenilor devine obligatorie.
Chestia asta cu majoritatea este, vrem, nu vrem, o caracteristică a democraţiei. Adică o garanţie a respectării voinţei poporului. Majoritar. Să vă întreb acum, popor, cât de mult vă simţiţi implicaţi în treburile ţării? Mai bine, nu.
Pentru că despre interesul naţional şi despre ce e bine pentru popor vorbesc, până la pierderea respiraţiei, cam toţi liderii politici. Iar rezultatele dovedesc clar că avem două Românii, una a lor şi alta a noastră.
Nu ştiu dacă ei îşi mai amintesc sau au ştiut vreodată că democraţia este un regim în care drepturile cetăţeneşti sunt lege, iar constituţia nu se comentează.
În democraţia asta păcătoasă, naţiunea este cea care conduce, sau ar trebui, prin reprezentanţii săi aleşi. Care reprezentanţi s-au lovit serios de problema majorităţii. S-au jucat reprezentanţii noştri cu majoritatea, şi ea de mai multe feluri, cum le vine la îndemână.
Ba că e absolută, ba că e simplă, ba chiar că există o majoritate relativă, cum a subliniat domnul Boc că are PDL, la consultările cu preşedintele Traian Băsescu.
La prima vedere, pare un nonsens, că majoritatea ori e majoritate, ori e relativă. Dacă însă te duci mai aproape de termen, vezi că are omul dreptate, chiar dacă asta nu ar trebui să-i servească la nimic.
Pentru că majoritatea este partea sau numărul cel mai mare dintr-o colectivitate, termenul fiind explicat clar în privinţa alegerilor, unde legal câştigă cine are o majoritate.
Cea absolută este cuantificată în jumătate plus unu din numărul total al cetăţenilor cu drept de vot, iar cea simplă din jumătate plus unu din numărul celor care efectiv au votat.
Între noi fie vorba, mai toţi preşedinţii de până acum, mai puţin domnul Iliescu la prima sa alegere liberă, nu s-au bucurat de o majoritate absolută. Cu voia dumneavoastră, cu cel mai mic număr de voturi dintre preşedinţii „escu”, pe care i-am avut postrevoluţionar, a fost ales Traian Băsescu.
Aşa că reprezentarea democratică a tuturor cetăţenilor se bazează pe cifre destul de mici, dar rămâne valabilă, drept pentru care a şi fost respectată.
Dar vă spuneam că şi majoritatea relativă, culmea!, există. Este vorba despre numărul cel mai mare de voturi obţinut de cineva în raport cu voturile obţinute de fiecare dintre ceilalţi candidaţi.
Aşa că, având câteva mandate în plus, partidul domnului Boc poate afirma că deţine o astfel de majoritate. Numai că, tot conform normelor democratice, nu i-a folosit.
Pentru că, în parlament, acolo unde votează aleşii poporului, s-a format şi manifestat clar o altă majoritate. Atâta vreme cât aceasta reprezintă, legal, jumătate plus unu din numărul parlamentarilor, orice încercare de a impune voinţa PD-L are, în fapt, caracter nedemocratic.
Ei bine, dacă nu v-aţi plictisit, acum ajungem la buba care ne doare de câteva săptămâni încoace. Abia aici rolul preşedintelui ar fi trebuit să se manifeste. El este cel care trebuie să medieze între diversele afirmări ale majorităţii, pentru a asigura ieşirea din criză.
A acuza două treimi din parlament că nu gândeşte bine şi că trebuie să se supună unei treimi care vrea altceva este similar cu a spune că majoritatea românilor care i-a votat pe primii e dusă cu pluta.
Şi, într-o democraţie, treaba asta nu se poate. În teorie. Practic, domnul Traian Băsescu poate orice, dovadă că l-a desemnat pe Liviu Negoiţă premier.
Membru PD-L, acesta va forţa din nou mâna majorităţii. Cu ce rezultat, nici nu mai contează. Alegerile sunt prea apropiate şi, oricum, preşedintelui nu-i pasă decât de ele.
