Veselie tâmpă pe plaiul românesc. Cântă toată lumea de-a răguşit până şi preşedintele. Aşa că şi-a pus prim ministru care să fie în voce. Liviu Negoiţă a doinit popular de-a răsunat România mare până către Cernăuţi.
Garnisit şi cu amintirea unei istorii picante alături de Laura Andreşan, noul premier este numai bun de pus pe rana naţiunii şi de scos în faţă la chindii deocheate.
Cu criza nu ştim clar cum s-ar descurca, însă pentru o perioadă atât de scurtă de timp, în care se joacă şi el cu formarea unui nou guvern, cine să-l mai caute la programe? Însuşi preşedintele jucător, de horă, sârbă şi alte chestii practicabile în căruţa campaniei, nu mai are timp să intre în amănunte.
E ocupat să-l trimită pe Mircea Dinescu la televizor, refuzând în faţa mulţimii să dea mâna bărbăteşte cu cineva care nu-i mai cântă în strună. Jenat cum n-a fost nici la Revoluţie, poetul dat jos de pe scenă, la Cetate, trebuie să-şi fi regăsit drumul creator către Nuţi-spaima Constituţii, o figură legendară a operei sale, pe vremea Bunicuţei.
Care Bunicuţă nu l-a făcut moşier, chiar dacă avea apucături mult mai puţin reformatoare ale statului decât actualul preşedintele jucător.
Dinescu o poate aborda acum pe noua Nuţi sau se poate îndrepta către Andreşanca, o posibilă propunere pentru ministerul Turismului în cabinetul Negoiţă, ca să fie toţi marii bărbaţi ai ţării mulţumiţi că şi-au plătit datoriile.
În Plai cu Boi. E vorba despre revista lui Dinescu. Unde Traian Băsescu poate fi lăudat, cum a declarat singur, că nu a cenzurat nici un ziarist, măcar că, după glas şi pasiune, tare i-ar mai fi plăcut să o facă.
Însă, în campanie nu-i momentul să te iei de păsărici şi găozari, nici de angajaţii mogulilor, pentru că odată modifică aceştia sondajele, de nu mai ştii ce vrea poporul de la tine.
Printre cântece, poezele şi promisiuni de soare în plină iarnă, plaiul mioritic se veştejeşte sub mâna politicienilor, îndepărtându-se de Europa actuală, cu pretenţiile ei cu tot.
Am văzut în weekend „Underground”, filmul lui Emil Kusturita despre dezmembrarea Iugoslaviei. Într-una din imaginile reale din epocă l-am zărit pe Ceauşescu, aflat în primele rânduri la înmormântarea lui Tito.
Un fior de gheaţă mi-a traversat şira spinării. Plimbat dintr-o capitală a republicii federative în alta, coşciugul lui Tito trecea peste buchetele de flori depuse de popor pe şinele de cale ferată.
Şi undeva, izolată într-un beci al istoriei, o familie numeroasă fabrica neştiutoare arme pentru eliberarea ţării. Ţară care s-a pierdut, ruptă din malul istoriei, alunecată pe ape, mărunţită de interese personale, minciună şi prostie.
Închişi în prostia prezentului, locuim parcă şi noi într-un puţ adânc, rupţi de realitate, ne veselim nebuni că trec anii şi că pruncii nu apucă să vadă vreun răsărit de soare înainte de a se îneca în beţia străinătăţii.
Ştergem servili mizeria de pe cracul pantalonilor unor lideri răguşiţi de atâta strigat la lună, facem temenele în faţa nebuniei puterii şi aplaudăm rime şchioape şi solişti afoni care se joacă necruţător cu viitorul nostru.
Şi când, vorba lui Kusturita, ne vor întreba copii unde ne e ţara, ce Doamne iartă-mă o să le răspundem? Că a băgat-o Băsescu într-un buzunar şi nu ştim când va mai avea chef să o scoată?
