Căderea poetică a guvernului Croitoru, bătut şi la declamaţie în Parlament, a înscris totuşi o victorie. Nici Blaga, nici Eminescu nu mai fuseseră recitaţi cu atâta patos în Palatul Poporului.
Plus că toţi parlamentarii au făcut parte din cenaclul ad-hoc, care a mai descreţit fruntea poporului la vreme de criză. Parcă uitasem că tot românul s-a născut poet şi eram gata să decretăm că fiecare dintre noi e politician din faşă.
Ei bine, nu e aşa, dovadă „produsele” pe care le-am scos în anii ăştia pe piaţă. Dar politicienii au veleităţi poetice, unii chiar comit poezie sau proză, cu o râvnă insuficient egalată de elanul cu care prăşesc în domenii mai prozaice.
Starea de graţie a naţiunii fiind astfel constatată, putem trece la lucruri mai puţin sensibile, însă mult mai contondente. Şi anume pasiunea cu care toată lumea vrea să demonstreze că face lucruri. Pentru ţară, pentru popor, pentru al nostru viitor. N-am avut altă rimă.
Tatăl nostru de la Cotroceni, de actualul preşedinte este vorba, a promulgat legea salarizării unice, chiar dacă şi-a luat măsurile de precauţie. Acolo unde nu e bună, va fi modificată pe parcurs, ne-a asigurat el.
Dincolo de părerile pro şi contra, că asta facem noi, avem păreri şi suntem neapărat de o parte sau de alta a baricadei, există categorii sociale profund nemulţumite de prevederile acestei legi, care vor înghiţi greu aplicarea ei.
Greu de făcut şi pentru că legea va suporta modificări… Mai mult, luaţi cu vâltoarea alegerilor, uităm că o grămadă de lucruri, inclusiv legi, sunt făcute la plezneală, în goana calului electoral sau pentru motive de campanie.
Ele vor germina până în ianuarie, când indiferent de vremea de afară, vor da roade. Bugetarii tot vor intra în concedii fără plată, angajaţii din mediul privat tot nu vor primi un salariu minim mai mare, scumpirile nu vor întreba cine e preşedinte, iar FMI-ul nu se va încurca în nevoia noastră de căldură.
Ne va fi, cum spun politicienii de două decenii, mult mai rău înainte de a ne fi, cine ştie când, bine. Şi dacă o tot lălăim aşa cu guvernele, fie ele poetice, tehnocrate sau politice, binele de care vorbim are şanse să ne prindă cam pe la calende…
Nu din cauza împrumutului, nici a contractului cu FMI, cât a harababurii pe care o păstoresc demişii sau interimarii, mereu alţi nou veniţi în scaune de… stat (scuzaţi, aşa se spune la întreprinderile cu pricina) din varii colţuri de partid.
În timp ce noi stăm cu gura căscată la promisiunile pe care ni le fac aspiranţii la fotoliul de preşedinte, promisiuni valabile mai curând pentru un ocupant al postului de premier, dacă mai e valabilă constituţia în ţara asta, criza sapă adânc, bugetul se goleşte, şomerii se înmulţesc şi întreprinzătorii falimentează natural.
Apocalipsa e tot ce ne mai lipseşte. În aceste condiţii, verva oratorică, indiferent pe ce este bazată, pe glume proaste sau pe poezii bune, după chipul şi asemănarea vorbitorilor, ne ajută exact cât o frecţie la un picior de lemn.
Mai de folos ne-ar fi o echipă de oameni care să se pună pe treabă. Cu Johanis sau cu Dumnezeu în frunte. Cu sau fără majoritatea cerută, dorită, necesară, democratică şi atât de jenantă pentru orgoliul cui nu concepe că nu deţine adevărul absolut.
Numai să avem şi noi un licăr de normalitate, de stabilitate, să vorbim două zile la rând cu aceiaşi directori şi să ne putem baza pe aceleaşi legi, aceiaşi bani şi aceleaşi direcţii de acţiune, măcar câteva săptămâni la rând.
Cu referendumul, cu noul sau cu vechiul preşedinte, cu o alianţă sau alta, oricum nu aducem mai repede primăvara.
Şi ca să fiu în ton cu intelectualii din politică, care spun versuri, cântă, dansează, fac legi, schimbă guverne şi dărâmă Europa din calea lor, de deştepţi ce sunt, o să le amintesc ce spunea Socrate: adevărata înţelepciune este să-ţi recunoşti propria ignoranţă.
Cine ridică mănuşa?
