În apropierea pieţei din Ţiglina, o bătrână cu palmele crăpate de muncă este luată la bani mărunţi de poliţişti pentru că vinde pătrunjel pe trotuar. Cu o postură sfioasă, femeia le spune că cele câteva legături de zarzavaturi o ajută să mai adauge ceva, cât de puţin, la mica pensie adusă de poştaş, o dată pe lună. Cei câţiva lei luaţi pe zarzavaturi înseamnă, poate, pâinea de a doua zi.
La o aruncătură de băţ, într-o clădire de cabinete medicale improvizate, câteva zeci de persoane, majoritatea de vârsta a treia, aşteaptă îngrămădite în anticamera unuia dintre cabinete. La interval de câteva minute uşa se deschide şi un nou pacient este chemat în salon. Toţi plătesc, nimeni nu primeşte chitanţă. Consultaţia are loc la privat, restul tratamentului este urmat la spitalul unde medicul este angajat. Astfel, statul este păgubit de două ori.
Puse faţă în faţă, cele două exemple sunt grăitoare pentru modul în care funcţionează, în România, lupta cu evaziunea fiscală. Dincolo de cruciada de faţadă pornită împotriva fenomenului, cei mai mulţi dintre evazionişti rămân neatinşi. Totul se rezumă la mimare, complicitate, interese, presiuni şi la corupţia generalizată. Cu cât evaziunea fiscală este mai mare, cu atât instituţiile statului sunt mai slabe.
Chiar dacă are parte de un câştig imediat, evazionistul îşi fură singur pălăria, pe termen mediu şi lung, deoarece o economie subterană puternică este cancerul oricărei democraţii care tinde spre maturizare. Deşi prezentă în toate ţările, înclinaţia de a evita plata dărilor către stat are unele particularităţi vădit balcanice, la români. Există astfel convingerea că, dacă se poate, de ce să nu o faci. Mai mult, şi poate chiar pe bună dreptate, având în vedere corupţia generalizată, românul nu dă bani de bună voie statului, despre care ştim că este un administrator cât se poate de prost cu fondurile proprii.
Cum gradul de încasări din taxe şi impozite la bugetul de stat este la cote cât se poate de mici, de ce ne mai mirăm şi devenim scandalizaţi de faptul că domenii esenţiale, precum sănătatea, educaţia, investiţiile în infrastructură rutieră şi cercetarea, primesc doar firmiturile la împărţirea PIB-ului.
