Pe fondul grevei de la metrou, o serie întreagă de analişti politici caută acum să dovedească faptul că în spatele mişcării care a paralizat Bucureştiul, amintindu-le oamenilor cum era când călătoreau pe scara autobuzelor, pe vremea comunismului, sunt şi interese de partid.
(Aşa cum se străduiesc de multă vreme şi unii aleşi locali gălăţeni cu maşină la scară, să distrugă transportul particular, ca să îndoim iarăşi uşile autobuzelor…)
Sigur, aşa cum există organizaţii de pensionari de mai multe culori, profesori de mai multe nuanţe, până şi gunoieri de mai multe tente politice, în funcţie de cine i-a angajat, care să iasă sau să nu iasă în stradă la comandă de partid, şi „viorile” de partid cântă probabil la „masa” demonstranţilor. Pentru că se poate!
Numai că un lucru nu li se poate reproşa celor de la metrou: că nu au fost fraieri să rateze o aşa ocazie!
Un deputat gălăţean recunoştea, înainte de campania electorală parlamentară, în faţa pensionarilor că, dacă nu-şi cer drepturile atunci când partidele deschid urechea mai mult, când fac mai multe concesii, adică în campanie, au mai puţine şanse să o facă altădată, când replica nepăsătoare va fi: „Ştim că suferiţi, dar nu mai sunt fonduri; poate într-o viaţă ulterioară…”
Nici atunci când un fost ministru al Transporturilor, Traian Băsescu, trimitea în judecată mecanici de locomotivă, ca să întrerupă astfel cu duritate o altă grevă generală, nu era, ca acum, vremea alegerilor. Acum vin alegerile şi, vorba aia, trebuie să se… aleagă şi protestatarii cu ceva.
Am putea spune chiar că, deşi nici alte sindicate nu s-au înţeles cu Guvernul, atât cât mai e, o aşteptată grevă generală nu a avut loc. Tot românul „de jos” are mai mult bun simţ şi înţelege că „nu sunt bani”, în timp ce unii miniştri se pot încă scălda în fonduri.
Asta dacă nu cumva unii lideri sindicali s-au îmbolnăvit de Sindromul Helsinki, în care victima răpirii se împrieteneşte cu teroristul…
Ar fi absurd să li se ceară celor de la metrou să exclame, ca pe vremuri, „dulce ca mierea e glonţul patriei!” şi să se ofere să mai şi lase din salariu, dacă au ocazia să-şi ceară acum măcar o parte din drepturi. A ceda acum înseamnă că pentru alte sindicate, care nu au ce să oprească, chiar nu există un viitor pentru negocieri!
Când ai în mână arterele principale ale circulaţiei subterane ale Capitalei şi poţi bloca totul, insuflând nervi şi disperare sutelor de mii de călători, poţi fi sigur că nu toţi îi vor înjura pe grevişti, ci Guvernul, chiar dacă acesta nu mai este şi nu poate răspunde decât de subteranele… politicii.
Într-un fel, cei de la metrou îi răzbună şi pe profesori, şi pe pensionari, duşi cu vorba ca măgăruşul cu morcovul. Ei, oprind circulaţia, pot lovi acolo unde-i doare pe guvernanţi, şi aşa îngrijoraţi să nu le scape şi mai mult criza din mână până la alegeri.
Ce-ar putea bloca profesorii ca să-i îngrijoreze pe miniştri? Poate doar să facă orele de dirigenţie, neplătite, pe carosabilul celor mai aglomerate străzi? Sau pensionarii să-şi aducă nepoţii, cu lopăţele şi căldăruşe de nisip, pe arterele cu trei benzi de circulaţie?
Scuzaţi de expresie, dar „cine poate, oase roade”, dacă tot au alţii ciolanul cel gras.
După Revoluţie, morala istoriei nu s-a făcut bine. Avem o serie întreagă de foste personalităţi ale vremurilor despre care „e mai bine” să nu se vorbească, pentru că ar trebui să spunem dacă aceia au fost băieţi buni sau băieţi răi. Şi nu ştim!
De pildă, despre haiduci, băieţii buni ai comunismului, n-or să se mai scrie cărţi şi n-or să se mai facă filme: atentau la proprietatea privată! Şi „haiducii” de la metrou nu sunt încadrabili, în acest moment, într-o categorie morală.
Guvernul spune că sunt băieţi răi, pentru că paralizează circulaţia, chiar economia. Greviştii au şi ei dreptatea lor, cu o viaţă subterană destul de grea.
„Arbitru” pare să fie cetăţeanul, care, între Guvern şi haiduci, se gândeşte la pingelele lui, care se rod pe scara troleibuzului... Sau pe jos.
