Deseori, seara, când mă întorc de la serviciu, o femeie mărunţică trece prin faţa blocului meu sprijinind din greu o copilă cu un cap mai înaltă. Copila are un handicap, aşa că plimbarea de seară trebuie să fie un efort serios pentru mamă.
Pentru că merg deseori pe jos, trec pe lângă multe bănci, cabinete medicale, magazine, care au pretenţia că au respectat legea construind rampe de acces pentru persoanele cu dizabilităţi. De fiecare dată, am aceeaşi strângere de inimă: nimeni nu ar putea urca un cărucior pe ele.
Ba sunt prea înguste, ba au panta atât de abruptă încât pare o invitaţie la privit nu la urcat. Acum câtva timp a venit la redacţie un pensionar, ieşit la pensie înainte de vârsta legală, cu un picior amputat.
M-a întrebat de ce trebuie să se tot prezinte la comisie din şase în şase luni, că doar nu îi va creşte niciodată piciorul la loc. Două copile nefericite, şi cu viaţa lor dar şi cu duhul, au venit la noi să se plângă că nu au un acoperiş deasupra capului, după ce au fost asistate de stat cam toată viaţa lor.
Acum câţiva ani, dintr-un pat de la reanimare, unde stătea, prin bunăvoinţa unor doctori, m-a privit intens un bătrân paralizat. Nu avea familie, nu se putea mişca şi reîntors acasă nu l-ar fi aşteptat decât o moarte lentă şi mizeră.
Însă privirea lui era plină de viaţă, lucru pentru care mi-a fost greu să o uit. Şi îmi mai amintesc mitingul recent al bolnavilor cu boli cronice desfăşurat la Bucureşti. Oameni condamnaţi, cu toţii, aceste exemple ale unui destin potrivnic sunt peste tot.
Trecem pe lângă ele ca pe lângă nişte rebuturi ale societăţii, făcându-ne că nu le observăm. Ne e din ce în ce mai rar ruşine şi locul lor în preocupările noastre, mereu grăbite şi individuale, devine minuscul, se subţiază până la dispariţie.
O societate normală are ca primă preocupare tocmai grija faţă de semenii mai puţin dotaţi, cu probleme fizice sau psihice de adaptabilitate, cu boli incurabile şi destine tragice.
Civilizat este să găsim modul prin care toţi oamenii să se simtă egali, să aibă acces egal la beneficiile societăţii în care trăiesc, indiferent de handicap, nivel de inteligenţă sau boală. Noi nu trăim normal şi nu suntem civilizaţi.
Poate că vi se pare nefiresc în ultima zi de campanie electorală, să vorbesc despre aceste lucruri. Însă mie faptul că inclusiv startul acestei campanii a fost luat inegal, după criterii politice, materiale, de notorietate sau orice altceva, de cei 12 candidaţi, dintre care ba contează trei, ba cinci, ba şapte, niciodată toţi, mi se pare un exemplu al lipsei noastre de civilizaţie.
Ne facem că nu vedem decât ceea ce ni se arată. Nu trăim într-o democraţie, pentru că nu avem şanse egale. Condamnăm, din principiu, pe cine sau ce nu cunoaştem. Un candidat poate fi ungur, altul ciudat, unul rom şi un altul cu plete.
Asta nu ne dă dreptul să nu-i oferim şanse reale, egale, cu ale tuturor celorlalţi. Însă noi ne afundăm în starea generală de indiferenţă şi apatie, de cruzime şi lipsă de reacţie, ca într-o cuşcă personală.
Suntem prizonierii propriei noastre laşităţi, a mentalităţilor moştenite dintr-o societate în care ieşeau în faţă numai exemplarele doar aparent perfecte, testate, curăţate şi vopsite frumos să nu zgârie retina oficială.
Şi unde doar puterea avea dreptul la opinie. Istoria se repetă obsedant. Din pricina asta nici nu mai sesizăm nuanţele. Vedem doar în alb şi negru şi ne comportăm ca atare. În timp ce lumea e plină de culori, oamenii sunt frumoşi şi unici, fiecare în parte.
Dacă ies la suprafaţă doar caricaturile unui timp schilodit de prostie şi ură, şi mai au şi pretenţia de a ne conduce, vina este numai şi numai a noastră. Ne facem iluzii. Pentru că organul moral al acestor îmbolnăviţi de politică şi obsedaţi de putere nu mai poate creşte la loc.
