În seara când cerul s-a rupt alb deasupra noastră, de parcă Dumnezeu îşi îngheţase lacrimile şi ne troienise cu durerea lui, am avut nevoie de medici, pompieri, de oameni care să mă ajute să-mi scot mama bolnavă din casă şi să o duc la spital.
Nu ştiu câţi alţi gălăţeni înotau prin zăpadă căutând să salveze pe cineva, dar după aglomeraţia de la UPU nu erau puţini cei pe care zăpada, mai torenţială decât o ploaie, îi împiedica să ajungă unde doreau.
Nu le dau numele celor care m-au ajutat, pentru că pe unii îi ştiu, dar alţii mi-au trecut atât de repede prin faţă încât n-am avut timp să aflu cine sunt. Ca medicul tânăr de pe salvare cu o claie de păr creţ înconjurând un zâmbet cald, încurajator, sau cel cu o codiţă la spate, sau doctoriţa cu zâmbet de copil de la reanimare.
M-a şocat numai faptul că toţi păreau mai curând nişte copii. Îndârjiţi să învingă moartea, profesionişti, fără gesturi în plus, fără ezitări, erau atât de vital tineri, atât de plini de energie, încât lângă ei şansele de a fi salvat deveneau reale, palpabile.
Înainte de a o duce pe mama la reanimare, am descoperit că în nebunia plecării n-am luat o cămaşă de noapte. Aşa că am ieşit din nou în urgia albă şi furioasă a serii să găsesc primul magazin din care să cumpăr una.
Înaintam greu, cu ochii plini de fulgi, pe cărarea îngustă aproape acoperită din nou cu zăpadă. În spatele meu, un tânăr grăbit striga ceva. M-am oprit să ascult pentru că vântul îi acoperea vocea.
Şi m-am trezit împinsă cu ură, dată la o parte, înjurată scurt şi urât, pentru că el se grăbea, iar eu îi stăteam în cale. Abia atunci, în clipa când nevolnicul acela m-a înjurat de mamă, amintindu-mi că mama mea se zbate între viaţă şi moarte, mi-am reamintit durerea şi spaima şi plânsul.
Şi le-am aşezat pe toate la pragul dinspre Urgenţe, acolo unde alţi tineri se luptau să o salveze. Am simţit într-o singură clipă ce înseamnă să nu fii singur, să crezi în Dumnezeu, să poţi mulţumi pentru şansa care ţi s-a dat şi să poţi găsi cuvântul cald cu care să alungi răutatea din jur.
Care, din nefericire, există. Şi e gratuită, oarbă, lipsită de sens şi atât de periculoasă.
Vin sărbătorile şi sună colindul înăuntrul şi în afara noastră. Sunt oameni care simt şi oameni care trec indiferenţi pe lângă Crăciun. Tuturor, şi celor care ştiu şi celor care uită, şi celor care dau şi celor care primesc le doresc sărbători dalbe.
Şi puterea de a întinde o mână, atunci când cineva cade. Şi bunătatea de a-l răbda pe cel mai puţin sănătos, mai puţin rapid, mai puţin dăruit decât tine.
Şi ştiinţa de a mulţumi, şi inteligenţa de a vorbi, şi bunătatea de a redescoperi ceea ce omeneşte ni s-a dat ca să dăm mai departe. Crăciun fericit tuturor! Şi sănătate!
