Nu avem obraz! Călinescu scria într-o cronică a sa că românul se miră de câtă gheaţă s-a putut depune, dar n-o sparge. „Gospodar” este azi un cuvânt demodat şi atât!
Rar mai face vreunul pârtie de voie bună! S-a pierdut obiceiul de a ieşi la deszăpezit: sigur, e o chestie „comunistă”, deşi se ieşea şi pe vremuri regale…
Vă spun foarte cinstit: urăsc să-mi amintesc vremea de dinainte de ‘89, când fiecare activist, la cea mai mică problemă ivită într-un angrenaj bine stabilit, deşi blocat din naştere, făcea o mutră de parcă i-ar fi murit porcul, când fiecare responsabil – mulţi erau specialişti buni, dar cu frică, nu de Dumnezeu, ci de Partid – devenea tragic de câte ori „raporta” cifre de plan.
Frica aia nu vreau eu s-o mai trăiesc! Seriozitatea aceea îngheţată, jucată de frică, n-aş vrea s-o mai întâlnesc vreodată. O frică animalică, una care cerea găsirea de urgenţă a vreunui acar Păun, care să fie tras la răspundere chiar şi acolo unde nu fusese vina cuiva.
Celebrul acar Păun se multiplicase în zeci de mii de personaje! Până şi la fel de celebra firmă de asigurare Lloyd’s, care lucra şi cu România comunistă, accepta că anumite calamităţi erau „act of God”, adică voia lui Dumnezeu.
Într-o ţară fără Dumnezeu, trebuia să fie găsit însă careva responsabil! Şi frica era cultivată la toate nivelele! Oamenii, de la mic la mare, erau responsabilizaţi în registru tragic, li se plimba prin faţa ochilor perspectiva unor pedepse greu de bănuit…
Am constatat însă, în anii de după Revoluţie, că, în absenţa fricii, fiecare dă vina pe… Dumnezeu şi nu se mai sinchiseşte. Printre primele chestii învăţate de primari după ‘89 era să scrie pe uşă că nu pot da case, slujbe şi nici alte lucruri nu pot să facă.
Altele, chiar şi nescrise, se văd cu ochiul liber. A face azi oarece pentru oraşul tău nici nu se pune în discuţie!
Dincolo de asfaltările care se fac şi fără primari şi fără viceprimari, pentru că a asfalta înseamnă bani şi locuri de muncă şi interese, pentru a întreţine viaţa zilnică a oraşului, nu cu lucruri măreţe, nu cu noi pasaje subterane, ci cu măturători cu târnul în plin secol XXI, cu coşuri de gunoi care cad la datorie, nu trebuie o anume viziune.
Înzăpezirea din aceste zile a arătat din plin că acest oraş nu poate fi gospodărit cu aleşii pe care îi avem!
Îmi amintesc ce-mi povestea ultimul primar din vremurile comuniste, Ion Caranghel: deşi fiecare subordonat îşi cunoştea perfect rolul, primarul îngheţa atunci când vedea pe geam primul fulg: i se făcea frică de ce va raporta dacă era polei în vreo curbă!
Astăzi, în lipsa unei răspunderi reale, nimeni nu răspunde în faţa nimănui când o bătrână cu zile este călcată pe stradă, pentru că trotuarele au fost înzăpezite. „Nu sunt bani!”.
Dar pentru afişe electorale s-au găsit miliarde! Înainte de ‘89, mai din obişnuinţă, mai de frică, fiecare îşi curăţa trotuarul de zăpadă. Şi acum există legi care să-i pedepsească pe cei care nu-şi deszăpezesc trotuarele, de căile publice rămânând să se ocupe biata Primărie.
Dar nu prea poţi să-i amendezi pe gălăţeni atunci când chiar tu, autoritate publică, n-ai deszăpezit intersecţiile şi nici staţiile de autobuz nu le-ai degajat ca lumea!
Între lumea aceea a fricii, în care o luai în freză şi nevinovat, şi lumea aceasta a libertăţii deşănţate, în care nu există responsabilităţi asumate, ci numai justificări măiestre, sigur că am prefera cu toţii puţină ordine.
Cum poţi însă prefera dictatura numai la vreme de iarnă şi democraţia în sezon estival? Faptul că democraţia, reprezentată de aleşii noştri, dă chix la vremuri grele de iarnă, nu înseamnă că libertatea nu merge la români.
Ci că n-am preluat ce trebuia nici de la democraţiile vechi, nici din ce-a mers bine pe vremea comuniştilor. Am preluat teorie, nu şi practică, am votat oameni şi culori, nu şi competenţe.
De fapt, nici nu le-am avut, ca să le votăm. Poate or să apară... Nu este însă cazul să suspinăm după dictatură. Pentru că şi în dictatură se stingea lumina, chiar mai des.
Iar faptul că ni se oferea un vinovat, un acar Păun, nu aprindea becul!
