De altfel cuvântul „muncă” e de origine slavă – „monka”, observa cineva, iar în Evul Întunecat se spunea că „te-a supus călăul la munci”. Muncim azi mai puţin, tehnica ajută şi ea, iar drepturile câştigate cândva, cu sânge chiar, de mişcări sindicale, de revoltaţi ad-hoc, de membri ai Stângii, sunt astăzi ceva cuvenit de la sine. Sindicatele nu-şi scot vestele în stradă pentru noi drepturi, dar mai discută cu guvernanţii schimbări în legi, mici „bresle” mai protestează prin curte de unităţi, la câte o mină. Umiliţi sub aşa-zisul socialism ceauşist, „socialism cu faţă umană” (şi nici măcar în iluzoriul „euro-comunism” din ţări capitaliste din anii ´70), românii par acum născuţi toţi după ´89, toţi de Dreapta, ateii de ieri sunt azi ecumenici, iar Stânga noastră coboară din maşini luxoase ca să intre în vile de lux, îşi apără... dreptul.
Copil fiind, ascultam siderat povestea bunicii despre 1 Mai sărbătorit „pe vremea Regelui”: fără defilări! Muncitorii erau pur şi simplu liberi să meargă la adevărate picnicuri, ca-n filmele americane, cu pături întinse în luminişuri, panere cu bucate de sărbătoare, sticla de vin şi sifonul… Pe vremea copilăriei mele, tot elevul era făcut musai pionier, iar pionierii trebuia să iasă la paradă de 1 Mai, să facă un fel de militărie de stradă sau, mai târziu, pe Stadionul „Dunărea”, să scrie cu trupurile lor „Ceauşescu”. Am cunoscut chiar un gălăţean mărunţel care a fost cândva... sedila din numele dictatorului. Era zi liberă pe planetă, nu şi în „lagărul socialist”! Copiii credeau că aşa trebuia, aşa cum crezuseră şi bunicii lor, străjeri sub Carol al II-lea.
Nu putem ascunde însă sub covor istoria frământată a acestei sărbători laice: Edmonston, fondatorul Uniunii Dulgherilor şi Tâmplarilor, cerea ziua de lucru de numai opt ore – cât munceau copiii din fabrici! – şi duminica liberă, aplicate începând cu 1 mai 1886. Câteva zile mai târziu, la Chicago, Poliţia intervenea împotriva a 65.000 (!) de protestatari, ucigând patru. Dar o bombă (!) a rănit 66 de poliţişti, şapte murind. Aşa mergeau lucrurile pe atunci în lume, inclusiv în România! Pe vremea lor, nu erau nici vouchere de vacanţă, nici bonuri de masă, la negocierile salariale interveneau soldaţi înarmaţi, era violenţă de ambele părţi. Reducerea nesfârşitelor ore de muncă, protecţia muncii, concedii plătite, visele străbunicilor, vin astăzi de-a gata, la semnarea contractului.
Evident, nici acum nu curge lapte și miere, dar, cel puțin, nu ne scoate încă nimeni iar cu forța la defilare.
