E mai uşor să laşi liber un nebun periculos, cu acte în regulă, decât să îţi asumi responsabilitatea încartiruirii, spre binele lui şi al societăţii, ascuzându-te după proceduri şi lacune. În realitate, orice gol poate fi umplut, pentru că acolo unde legea nu interzice, înseamnă că permite, mai ales când vine vorba de interesul general. Dar când interes nu e…
Nu e din partea celor care ar trebui să gestioneze binele şi drepturile publice. Din parta celor care, prin statutul pe care îl au, deţin pârghiile necesare apărării majorităţii, ţinând cont, chiar într-un acces de egoism, că din majoritate fac parte şi ei, şi copiii, şi părinţii lor. Copilul, părintele sau soţul unui funcţionar poate deveni, într-o zi, ţinta şi victima tinerei pe care am făcut-o nedorită vedetă zilele trecute, arătând, negru pe alb, că este un pericol public de pe care toată lumea îşi ia mâna. Într-o bună zi, copilul, părintele sau soţul funcţionarului poate va fi atacat violent de fiinţa fără discernământ, încadrată într-un grad de handicap atât de grav încât nu mai trebuie revizuit niciodată. Poate atunci interesul public va căpătă alte conotaţii şi soluţiile nu vor întârzia să devină deodată posibile.
O asemena fiinţă, a cărei poveste prezentată în detaliu într-o pagină de ziar, a stârnit şi mai tare oprobriul public şi, din nefericire, poate a amplificat teama oamenilor vizavi de ea. Cititorii s-au manifestat furioşi şi neîncrezători vizavi de argumentele servite de autorităţi, care o lasă, în continuare, pe biata bolnavă printre noi. Murdară, îngălată, cu părul smuls, pradă oricând acceselor de nervozitate cu care face ravagii în jurul ei. Poate, într-o zi, va face un gest necugetat şi desigur neasumat prin prisma bolii, la fel ca ucigaşa de la metrou.
Numai că gălăţeanca noastră nu va răspunde. Pentru ea, legea prevede un lucru simplu: să fie pusă sub interdicţie şi închisă într-un ospiciu. Lucru ce poate fi cerut, atenţie, de oricine are interes! Inclusiv de instituţiile care ar trebui să aibă interesul şi să-i protejeze pe cei în dificultate, dar şi pe noi, ca societate.
Interesul în cazul "Moţatei din troleu" a fost pasat pe umerii unei persoane obscure, un străin, care nu îi este nici rudă, nici autoritate. Adică dacă el vrea, bine, dacă nu, noi nu avem ce-i face. Nici noi, majoritatea nu avem ce-i face, atâta vreme cât, în cazul unui bolnav fără familie, fără nimeni căruia să îi pese, soarta stă în aplicarea legii de către instituţii. Numai că legea-i greu de pus în practică, munca-i multă, iar miza… mică.
