… să fii adică dotat din născare cu ceva! Sau, cu alte cuvinte, vorba lui Buffon, „Le style c’est l’homme même”… Ar fi mai necesară decât oricând, cred, şi o discuţie pe tema autenticului, a valorii reale în stil, atât cel al clădirilor seniorale, cât şi al celor foarte recente! Chiar şi plasticienii se mai contrazic în privinţa valorilor când vorbesc, sincer, unii despre alţii, ce să mai vorbim de bieţii consilieri culturali? Îmi amintesc sila cu care unele autorităţi inginereşti, aduse prin vot şi puse să se priceapă cică chiar şi la artă, priveau orice cheltuială pentru frumos. Aceeaşi silă cu care privea un edil, director predecembrist, la sculptura în metal de la McDonald´s, mutată apoi, „precaut”, sub frunziş, la flluviu: „Căderea comunismului”, de Bela Crişan, artist celebru, ajuns la Innsbuk. Lucrare preţuită atunci la 150 de milioane de lei, metaforă alcătuită din calorifere sfărâmate şi plăci ruginite. Sau abandonatul „Omagiu lui Brâncuşi”, realizat printr-o tehnologie de vidare, realizată de artistul german din Olanda Ewerdt Hilgemann, din oţel inoxidabil, care la noi uite că a putut rugini! Am văzut un modul similar, găzduit cu mândrie de Galeria Marc de Puechredon din Bassel…
De câte ori am vorbit despre graţia unei clădiri cu mult farmec, Casa Serfioti, nu mă puteam împiedica să nu observ că statuia din firidă era copie micşorată după una antică grecească, iar cariatidele au fost probabil tot copii – mi s-a arătat chiar o casă foarte asemănătoare, undeva prin Germania. Dar timpul face ca până şi frivolităţile marilor oameni să ajungă să fie considerate artă pură… Am întâlnit odată ca niciodată un arhitect care, deşi foarte implicat – studiase peste hotare influenţele pe care le avusese Mincu în arhitectura sa, inclusiv în detaliile clădirii Palatului Administrativ gălăţean! - mărturisea, foarte cinstit, că nu era cunoscător şi de artă plastică.
Acum, când se redefineşte Parcul Eminescu, mă întreb cum vor „rima” dalele cenuşii (cam ca în piaţa Kossuth Lajos, din faţa Parlamentului maghiar, sau Piaţa Republicii din Pessac) cu romanticul pod în „stil rustic” francez de sfârşit de secol XIX. Acum 106 ani realiza aici, nu la… „Spicul”, copaci din beton armat inginerul rustician Vasille Petrescu, care lucrase şi la Parcul Cişmigiu. Or fi alegerile de acum potrivite, n-or fi? "Adevărul e rareori pur şi niciodată simplu", după cum scria Wilde.
