În fiecare an, când sărbătorim Unirea (fie ea mică sau mare), mă apucă aşa o tristeţe, vorba poetului, iremediabilă. Mă doare sufletul să văd că, după atâta amar de vreme de când înaintaşii noştri şi-au dat sufletul să vadă unirea înfăptuită – unii şi-au vândut moşiile, alţii şi-au ignorat rădăcinile, foarte mulţi şi-au riscat gâtul, în timpuri tare tulburi – , noi tot dezbinaţi suntem.
Ardeleni, munteni sau moldoveni, bănăţeni, dobrogeni sau bucovineni nu reuşim să ne depăşim atitudinea, păguboasă de altfel, de „nimeni nu-i ca mine”, pentru a fi, pur şi simplu, români.
Departe de mine gândul de a spune că nu e important să ştim de unde ne tragem, cine ne sunt moşii, care sunt tradiţiile locului unde ne-am născut şi care ne-a definit, ca oameni, încă dinainte să ne putem atinge vârful nasului cu degetul.
Eu una, sunt mândră că-s moldoveancă, pe jumătate, cel puţin. Nu pentru că asta m-ar face mai deşteaptă, mai frumoasă sau mai cu moţ decât alte românce, trăitoare în celelalte provincii istorice, ci, pur şi simplu, pentru că eu cred în vorba ceea de demult: „Poartă-te cum ţi-e portul şi grăieşte cum ţi-e graiul, că fiecare pasăre pre limba ei piere”.
Motivul meu de tristeţe e altul: nu suntem, noi, românii, în stare să fim uniţi pentru a atinge un scop comun, nici dacă viaţa noastră depinde de asta. Nu o dată mi s-a întâmplat, călătorind prin ţară, să comand ceva de mâncare într-un restaurant, pe limba mea, şi să primesc, pe lângă ciorba de burtă, şi privirea aceea: „Ah, e moldoveancă!”.
La fel, pe la noi se spune despre ardeleni că sunt ticăiţi, prea înceţi şi enervant de calmi, despre olteni că sunt proşti şi îngâmfaţi, despre bănăţeni că sunt zgârciţi etc.
Realitatea este că nu suntem, nici unii, nici alţii, decât oameni. Cu defecte şi calităţi, cu bune şi cu rele şi, vrem, nu vrem, cu o moştenire comună. Vorbim aceeaşi limbă, turnăm aceeaşi mămăligă, înflorim în cusături meşteşugite aceleaşii ii, ne închinăm aceluiaşi Dumnezeu (chiar dacă ascultăm de Roma) şi trebuie să facem faţă aceloraşi conducători incapabili, pe care tot noi îi alegem.
De ce nu putem fi uniţi şi altfel decât într-o horă simbolică şi grăbită de 24 ianuarie şi/sau 1 decembrie? Şi dacă între graniţele ţărişoarei e zâzanie, ea nu se opreşte aici.
Am auzit recent, printre nişte trăitori români de pe alte meleaguri, că inclusiv între românii din străinătate se fac diferenţe: în Italia şi Spania au emigrat persoanele fără studii universitare, fiindcă limbile sunt mai uşor de învăţat, iar „lumea bună” s-ar fi dus în Germania, Franţa şi Marea Britanie, Belgia, Olanda.
Şi nu e suficient să-ţi fi făcut o viaţă bună, în Italia, să ai acolo acte în regulă, casă, masă şi familie aşezată. Nu, nu eşti suficient de bun dacă nu eşti profesionist în Germania sau Olanda! Şi eşti privit ca ruda săracă, un fel de moldovean printre emigranţi.
Câte secole vor mai trece oare până să reuşim să învăţăm lecţia cea mai de preţ a Unirii, aceea că puterea stă în număr şi în capacitatea de a face faţă, umăr lângă umăr, vitregiilor istoriei?
Şi câte hore de faţadă vor mai întinde, pe la monumentele domnitorilor Mihai Viteazul şi Alexandru Ioan Cuza şi ale Regelui Ferdinand, politicienii noştri, dezbinaţi şi ei, în funcţie de alte interese decât locul naşterii, până vor înţelege că suntem slabi dacă nu lucrăm împreună?
Nu ştiu cum se văd lucrurile de la dumneavoastră, dar mie una tare mi-e că voi rămâne cu tristeţea.
