Vom avea, aşadar, 14 competitori pentru „cea mai înaltă funcţie în stat”. Candidaţii formează, în felul lor, o „menajerie” în care se întâlnesc specimene de tot felul. Dar, mulţi chemaţi, puţini aleşi… La modul real, doar vreo cinci dintre ei, să spunem, contează cu adevărat. Restul sunt pur şi simplu figuranţi, zgomot de fond, într-o campanie prezidenţială şi aşa destul de searbădă.
Cam toate sondajele îl dau drept mare favorit al alegerilor pe Klaus Iohannis. Iar dacă Viorica Dăncilă va intra în turul doi, probabil că Iohannis nu va avea nici un fel de probleme în a-şi adjudeca un nou mandat la Cotroceni. Pentru asta, ar trebui să-i trimită vreo câteva chiftele la Rahova, lui Liviu Dragnea, care a reuşit „performanţa” de a-şi îngropa aproape cu totul partidul, cu tot cu guvernare şi prezidenţiale. Dar dacă Dăncilă nu intră în turul doi, variantă, de altfel, deloc imposibilă, prezidenţialele ar putea aduce faţă în faţă doi reprezentanţi ai dreptei, ceea ce ar fi o situaţie inedită pentru electoralele postdecembriste. Într-o asemenea situaţie, Klaus Iohannis poate că nu ar mai fi chiar atât de liniştit în turul doi în faţa unui Dan Barna, de exemplu, ce ar putea colecta voturile tuturor inamicilor pe care şi i-a făcut de-a lungul timpului actualul preşedinte. În fapt, chiar Iohannis a câştigat în faţa lui Ponta printr-o conjunctură asemănătoare, în condiţiile în care, la acea vreme, candidatul PSD era principalul favorit.
Dincolo de asta, însă, pentru ce este toată această zbatere? Sună frumos „cea mai înaltă funcţie în stat”, însă instituţia prezidenţială este departe de a fi atât de grandioasă precum se spune. Lacunele constituţionale din anii ’90 s-au perpetuat până astăzi. Vom intra şi în aceste alegeri cu o Constituţie care nu stabileşte clar raporturile dintre preşedinte şi Guvern, de exemplu, cu călcături pe bombeuri de o parte şi de alta, un soi de republică semiprezidenţială care nu este „nici cal, nici măgar”. Dintr-un motiv sau altul, partidele, oricare au fost ele, au preferat menţinerea acestei situaţii neclare. Am rămas o „democraţie originală”, chit că, în termeni absoluţi, democraţia ar trebui să fie una singură. Una bazată pe valori, pe drepturi cetăţeneşti, pe ideea de bună guvernare şi meritocraţie. Ne lipsesc cam multe din toate astea, dar… mergem înainte. Că - de! - bun, rău, trebuie să avem şi noi un preşedinte, acolo!
