"Viaţa liberă" va publica, timp de mai multe săptămâni, o campanie prin care-şi propune să recapituleze ce au lăsat în urmă primarii de la Revoluţie încoace. Dincolo de ceea ce au făcut sau nu edilii Galaţiului, e interesant de observat cum a evoluat moral în timp această specie a omului administrativo-politic.
Primul episod, în care Anca Melinte îi prezintă pe cei trei primari numiţi în funcţie, nealeşi şi nesusţinuţi prea tare politic, scoate la iveală calităţi care în momentul de faţă par să aparţină unor personaje de poveste. Bunăoară, primul conducător al oraşului, care a rezistat în funcţie numai o zi, inginerul Ion Muşat, scria în demisia publicată în ziarul nostru: mi-am dat seama că funcţia de primar trebuie exercitată de o persoană cu calităţi de decizie şi comunicare excepţionale, ceea ce nu este cazul la subsemnatul. Ca urmare, nu sunt în măsură să-mi îndeplinesc în condiţii optime atribuţiile de primar, existând riscul de a afecta astfel şi prestigiul Frontului Salvării Naţionale care m-a numit".
Unde aţi mai văzut azi pe cineva care să recunoască deschis, negru pe alb, că nu deţine calităţile necesare pentru funcţia pe care o ocupă. Ba, omul şi-a pus şi problema că ar "afecta" imaginea organizaţiei care îl numise. În 1990, oamenii par să fi avut şi o doză sănătoasă de idealism. Ceea ce nu se mai întâmplă sub nici o formă în ziua de azi, când, în orice funcţie de conducere, oamenii sunt aleşi de partide, rareori, dar cel mai probabil deloc, pe criteriul competenţei. Prinşi în hora lui cât şi cum îmi iese din afacerile cu statul, nici partidelor nu le mai pasă de imaginea pe care le-o fac oamenii lor, altfel nu se explică de ce mai toţi neaveniţii ajung să deţină posturi-cheie.
Erau vremuri grele în anii '90 şi, cum nu se alegeau decât cu bătăi de cap de pe urma funcţiei, postul de primar a rămas şi neocupat câteva săptămâni. Altfel s-a pus problema când primarii au început să "guste" pe îndelete din beneficiile acestei funcţii: şpăgi, nepotisme, susţinerea intereselor de partid, ghiftuit din banii publici. Ancoraţi cu mii de fire nevăzute în acest angrenaj, nu am mai auzit de niciunul care să fi cerut să demisioneze pe motiv că nu e în stare să ţină frâiele oraşului, pentru că mulţi nici nu şi-au pus problema că asta ar fi fost, de fapt, treaba lor.
