E la modă psihologia animalelor. Ce-i face pe căţei fericiţi? Cum sunt asigurate condiţiile ca o pisică de rasă să deprindă bunele obiceiuri ale convieţuirii cu stăpânii într-un apartament elegant? Cum să creşti canari melodioşi şi papagali vorbitori?
Interacţiunea dintre om şi animal se bazează pe studii serioase şi face obiectul unor comunicări ştiinţifice avizate.
O simplă emisiune radio cu un cunoscut doctor de animale este ceva aproape banal în noianul de probleme create de atitudinea omului faţă de vieţuitoarele care îl înconjoară, în lupta pentru reglarea problemelor animalelor străzii şi în universala grijă pentru supravieţuirea unor specii de pe această planetă.
Oamenii sună, întreabă, se plâng şi îşi dau cu părerea, doctorul răspunde doctoral, dă sfaturi şi oferă soluţii. La o astfel de emisiune am auzit cum intră cu un telefon o femeie.
Nu, nu avea un animal de companie, nu hrănea câinii din scara blocului şi nu era preocupată de pisica unor rude apropiate. Pur şi simplu i-a mărturisit doctorului că trăieşte dintr-o pensie de trei sute de lei şi consideră că duce o viaţă de animal.
Nu avea bani de hrană, de medicamente, de întreţinere şi lumină, nici măcar nu se plângea în sensul strict al cuvântului. Era doar un telefon îndreptat către exact domeniul de care simţea că aparţine.
Viaţa ei era aidoma celei pe care o duce un animal de pripas, aflat în bătaia întâmplării şi a vremurilor. Se adresase acolo unde simţea că este locul ei. Aparţinea mai curând de lumea animală decât de civilizata alcătuire a societăţii omeneşti.
Se îndreptase către un doctor mai ieftin, mai puţin pretenţios cu posibilităţile pacienţilor, care nu îşi cere dreptul, care poate da sfaturi gratis, care ştie cum se poate descurca fiinţă lăsată de Dumnezeu pe acest pământ fără alte resurse decât cele venite din partea bunăvoinţei umane generale.
O bunăvoinţă generică, fără substanţă, pur întâmplătoare, ca o aripă de înger adiind, sau nu, deasupra noastră. După ce şi-a spus oful, descriind scurt şi clar viaţa de câine pe care o duce, femeia nu a cerut nimic, nu a întrebat nimic, a închis doar telefonul, lăsându-l pe doctor cu gura căscată înaintea formulării vreunei constatări.
Întreaga alcătuire ştiinţifică şi pretenţioasă a emisiunii s-a dus pe apa Sâmbetei în faţa imposibilităţii vreunui comentariu. Doctorul nu avea leac pentru boala de care suferea femeia.
El, care ştia toate maladiile fizice şi comportamentale de care ar fi putut fi lovită lumea animală, nu găsea, nu avea cum să găsească, denumirea sub care se ascunde în tratate boala de care suferea o ascultătoare cu două picioare.
O simplă întâmplare reală, un om care ascultă şi vrea să fie ascultat. O întâmplare banală, chiar dacă un frig adânc îţi cotropeşte firea şi mintea ţi se întunecă de neputinţă.
Devenim mai conştienţi de starea noastră, de capcana timpului în care trăim, ascultând astfel de emisiuni? Sau ne confundăm încet dar sigur cu lumea necuvântătoarelor?
