Majoritatea celor abilitaţi să se lupte pentru drepturi şi dreptate parcă au făcut cursuri de oratorie, dau cu gura de dimineaţa până seara pe marginea unor teorii, însă cu practica stau mai prost.
Păi, oricât ai da cu guvernul de pământ pentru că mai întâi a emis o ordonanţă şi apoi i-a chemat pe liderii sindicali din învăţământ, de exemplu, să discute pe tema dată, tot nu-ţi poţi reprima întrebarea unde au fost liderii cu pricina în exact perioada când guvernanţii coceau ordonanţa?
Se tot vorbeşte acum de faptul că în învăţământ sunt două tipuri de plăţi pentru cadrele didactice, unii iau banii pe stil vechi, alţii se bucură de privilegiul de a fi salarizaţi conform unei mult discutate legi, promulgată inclusiv de preşedinte, care nu a fost pusă în fapt din cauza crizei economice.
Au fost lideri sindicali care şi-au învăţat oamenii cum să acţioneze în instanţă, iar cei care au câştigat sunt plătiţi mai bine decât cei care n-au trecut prin sălile de judecată. Unii din cauza propriei neîncrederi, alţii pentru că liderii sindicali n-au ştiut, n-au vrut, n-au avut timp etc să se ocupe de asta.
Teoria liderului care păstoreşte interesele oamenilor, contra unei retribuţii lunare şi a unui prestigiu anume, ce i-a dus pe mulţi sindicalişti în vârful piramidei, inclusiv politice, vezi Miron Mitrea sau Victor Ciorbea, ca să dau numai două exemple, e cunoscută.
Dar şi aici stăm mai rău cu practica, pentru că mulţi dintre aleşii sindicali au ajuns să facă partizanat politic, afaceri prospere, înţelegeri subterane sau pur şi simplu umbră pământului degeaba.
Astfel încât încrederea pentru manifestările de tip sindical, cele mai multe răzleţite în zeci de sindicate pe acelaşi domeniu, vezi administraţia, a scăzut progresiv ajungând în timp la un nivel puţin deasupra lui zero.
Până şi pensionarii, plecaţi pe un drum sindicalizat, au simţit că doar politica îi poate ajuta, s-au certat unii cu alţii şi s-au împrăştiat în alianţe şi organizaţii, ca şi cum scopul n-ar fi coagularea unor forţe pentru a obţine un drept legal.
Şi din cauza acestei vânzoleli sindicale şi, de prea multe ori, a profesionalismului incert al liderilor, puterea politică a scăpat de sub orice control.
Degeaba ne plângem că sunt schimbaţi directori pe criterii politice, că funcţiile se ocupă fără pregătirea necesară sau că un patron taie şi spânzură cum îi vine la îndemână, atâta vreme cât sindicatele nu se transformă într-un instrument la îndemâna cotizanţilor.
Până şi pichetările din ultima vreme, pe la uşile ministerelor, arată clar ce slabe sunt sindicatele prin mai toate domeniile. Câteva zeci de persoane fac act de prezenţă, vorbesc în faţa microfoanelor despre criză şi lipsa locurilor de muncă, iar guvernanţii îşi văd mai departe de ale lor. Nu tu apel la legislaţie, la prevederi clare, recurs la justiţie sau organizare teritorială care să dea fiori în eventualitatea unui protest serios.
Una, două, mai intră cineva în greva foamei, din disperare sau lipsa unor soluţii, mai merge o delegaţie cu jalba în proţap pe la vreun politician şi dorul de dreptate al sindicaliştilor se stinge odată cu obţinerea unui birou mai spaţios pentru lider.
Societatea civilă, în care au sau ar trebui să aibă şi sindicatele un rol serios, nu s-a născut încă în România. În schimb, s-a consolidat, pe baze nu tocmai ortodoxe şi cu profituri uriaşe, societatea politică. Un instrument eficient pentru tăiat şi spânzurat tot ce mişcă. În interes personal, bineînţeles.
N.A. La această societate aderă, aviz amatorilor, care ştiu că romii au un instinct de supravieţuire de invidiat, inclusiv Bercea Mondialu. E şi el puţin preşedinte şi nu-i trebuie nici un sindicat ca să-l aleagă. Dar cu politica nu se poate pune rău.
