Cu riscul de a mă cataloga cineva drept anarhist, trebuie să mărturisesc că m-am cam săturat de mofturile unei democraţii însăilate!
De acel „politically correct” de care suntem mândri că ni l-am însuşit, ca pe un cod al bunelor maniere în viaţa publică care le permite unora orice!
Astăzi oile nu se mai duc la abator cu băţul, ci cu îndemnul de a merge de bună voie la tăiere, chiar cu entuziasm, pentru că „aşa-i democratic”!
Cineva trebuie să fie mâncat pentru ca altcineva (nu ştiu cum se face că niciodată nu eşti tu acela!) să mănânce mai bine.
Cică astfel te alegi cu „răul cel mai mic”, dar unii se aleg întotdeauna cu cremvurştiul, cei mai mulţi numai cu muştarul, dar noi, mai fraieri, rămânem cu mirosul!
Orice cheltuială se face la noi în numele regulei democratice, fie primită! Ce, a comentat careva că nu ne trebuia referendum pentru micşorarea unui Parlament pe care nici măcar iniţiatorii populistei reduceri, PD-L-iştii, nu arată că o vor?
Şi au fost cheltuieli în plus! Ce, a pretins careva că nu trebuia făcute acum alegeri în Colegiul 1 al capitalei?
Păi, dacă locul rămăsese vacant? Problema nu este că nu trebuia, ci că nimeni nu poate garanta (căci nu s-a semnat nimic…) că într-o bună zi domnul Stroe (şi cum nu este vorba anume de dumnealui, să-i spunem, alegoric, „domnul Popescu”).
Adică domnul Popescu o să aibă ocazia să-şi desăvârşească mai departe cariera, să ajungă barosan pe la NATO, OSCE sau Vatican.
Şi să plece. Logic, te poţi pune în calea carierei omului? N-ar fi corect! Deşi pentru dumnealui Popescu Parlamentul se va dovedi a fi doar o treaptă spre o viitoare urcare, mai babană, mai bine plătită.
Şi poate că domnul Popescu, se va dovedi acolo, sus, un al doilea Titulescu…
De fapt, am ajuns aici tot printr-un exerciţiu de carieră: domnul deputat Bogdan Olteanu a avut ocazia să „urce” în funcţia de viceguvernator al Băncii Naţionale şi a lăsat locul liber, ocupat acum, prin vot, de domnul Stroe.
Poate se va dovedi acolo, la BNR, un impuls tineresc pentru menţinerea „arbitrului financiar naţional” la cotele cu care ne-a obişnuit. Sau poate nu.
De mirat, nu ne mirăm, în fond şi încântătorul cântăreţ Dan Bittman „cântă” acum la Ministerul de Finanţe…
Stau însă şi mă întreb ca un prost care îşi plăteşte dările tocmai pentru ca democraţia să meargă „unsă” şi să-mi fie dacă nu mai bine, măcar nu mai rău: de ce trebuie să strâng numai eu, să strângem numai noi cureaua, de ce să fie numai pentru noi „de, vreme de criză”?
Criză fiind, de ce să nu se gândească şi domnul Olteanu că, mai bine rămânea în Parlament, nu ne mai punea la cheltuieli, ca să scoată din case la vot numai 27 la sută din electoratul Colegiului 1!
Ba cât pe ce să-i şi criticăm pe bucureştenii din colegiu că nu-s adică patrioţi, nu-i interesează viitorul Parlamentului. Dar pe domnu` Olteanu l-a interesat?!
Putea dumnealui să-şi calce pe inimă şi să refuze funcţia gras plătită şi fără frecuşuri parlamentare?
Nu spun că în noua funcţie nu va munci, dar acolo sforile sunt deja trase, nu trebuie să se chinuie să-i convingă pe colegi să voteze sau nu câte ceva…
De fapt, cu cinismul domnului Olteanu (mai bine spun „domnului Popescu”, că n-o fi Olteanul mai rău ca alţii!) m-am întâlnit acum câţiva ani chiar la Galaţi.
Era atunci când parlamentarul nu s-a sfiit că era o sală plină de colegi de partid şi de presă, asigurându-şi colegii din teritoriu că nu datorită talentului şi altor calităţi (chiar dacă le au) au ajuns prin posturi înalte, ci doar pentru că sunt membri de partid.
Şi… partidul dă, tot partidul poate lua!
Din ‘90 încoace, s-a tot dat vina pe electorat, că a votat „prost” – ca să nu ni se spună în faţă că noi am fost proşti! Dar ce să alegi? Să alegi între doi necunoscuţi sau chiar ciudaţi care te-ar putea lăsa pentru un post mai bun?
Sau, mai sus, să alegi între un preşedinte care sare de bucurie în cele zece minute de mandat, sau altul care plânge, având alături un Merlin sau, Doamne-fereşte, un Rasputin violet?
