Cum să-i apropii pe alde generaţia Twitter-Facebook-Instagram-Whatsapp de Eminescu? Am participat de-a lungul timpului la o mulţime de evenimente unde profesori cu bune intenţii se dădeau de ceasul morţii să-i apropie pe copii de graiul dulce-romantic uşor prăfuit din poeziile sale, iar în ochii lor nu se prea citea nicio scânteie că ar fi rezonat cumva cu simţămintele din opera eminesciană. Am văzut şi 15 ianuarie marcat ca o zi normală de naştere, cu tort şi artificii, pe lângă şueta literară, care părea mai mult o tortură pe care au suportat-o cu stoicism, pentru că ştiau că urmează şi o parte dulce. Un coleg povesteşte amuzat, de câte ori vine vorba de aniversarea Poetului Naţional, cum a fost invitat să vorbească altor copii despre Eminescu şi cum un puşti citea de mama focului, probabil din dorinţa de a se vedea cu un zece la română, un referat copiat de pe internet despre Iosif Vulcan, care era "nasul literar" al lui Eminescu, fără ca altcineva din încăpere să fi remarcat lipsa buclucaşei diacritice.
E puţin probabil să reuşim să stârnim un altfel de ataşament, decât de formă, prin acţiuni făcute ca să fie bifate, pentru că e într-adevăr greu să apropii sensibilitatea unui om care a scris şi a gândit acum o sută şi mai bine de ani de copiii din ziua de azi. E clar că şi pentru cei mai elevaţi e greu de înţeles de ce poetul tot "numără plopii iubirii care-i ies mereu fără soţ", cum frumos a mai spus Sorescu, când astăzi toate acestea se rezolvă scurt, cu un mesaj, pe orice reţea de socializare.
Probabil ar trebui să începem apropierea altfel. Ar trebui să-i fascinăm cu omul, jurnalistul, sau pur şi simplu cu cetăţeanul repsonsabil Eminescu. Aici sigur s-ar găsi similitudini cu lumea lor, sigur i-ar face ceva să vibreze. Dacă li s-ar povesti bunăoară că şi el, cu toată celebritatea lui, a fost uitat singur şi fără bani la tratament şi că, după insistente scrisori, Maiorescu i-a trimis bani, într-un final, din suma ce fusese alocată pentru publicarea poeziilor sale în volum, poate l-am coborî într-adevăr de pe soclu, dar l-am face mai simpatic şi mai uman. Mai uşor de lipit de suflet. Şi atunci, ca şi acum, miniştrii îşi dădeau uneori cu stângul în dreptul, chiar şi dacă treceau drept mari oameni de cultură. Şi atunci oamenii de calitate sufereau de singurătate. Probabil aşa, coborât de pe soclul unei veneraţii artificiale, Eminescu i-ar putea lua de mână şi conduce spre versul său.
