Munca nu mai este demult brăţară de aur. Nici măcar un gablonz, ceva strălucitor cu care să te mândreşti, nu mai reprezintă.
Cine mai munceşte în ziua de astăzi ori e fraier ori a ajuns prea aproape de pensie. Şi s-a obişnuit ca ţiganul cu scânteia. În locul educaţiei prin şi pentru muncă, ar trebui să introducem în şcoli disciplină specială cu educaţia prin şi pentru bani.
Nu, nu vă miraţi, nu e vorba despre acelaşi lucru: prin muncă cinstită nu se prea câştigă decât accidental bani în România, prin muncă poţi mai curând obţine un şomaj apropiat.
Cel puţin pe meleagurile noastre gălăţene. Pentru că judeţul nostru a ajuns pe un loc fruntaş la cifra şomerilor şi se străduieşte din greu să le depăşească pe cele aflate în faţă.
Cu un procent de 12,3 la sută şomeri ne situăm pe locul 8 în ţară, la mică distanţă de conducătorii de pluton, aflaţi în jurul cifrei 14.
La medie, pe global adică, ne merge oarecum mai bine, pentru că şomajul în România s-a ridicat la 8,3 la sută, din cauza Bucureştiului şi a unor judeţe din zona nord vestică - Timiş, Bihor, Cluj, Arad - care nu se învaţă odată minte şi ţin încă steagul sus, cu procente modeste de 2 la sută.
La ei acolo, unde a tras cândva imperiul austriac piciorul, munca e încă nemţeşte considerată o cauză, nu un scop în sine.
Din pricina asta ne strică imaginea de indivizi asistaţi social cu care ne alintă preşedintele sau primul ministru, tot una e, când plânge pe umărul poporului lipsit de mijloace de trai.
Ei bine, în aceste condiţii, la Dunărea de Jos şi nu numai preocuparea pentru a le da oamenilor de treabă ar trebui să devină literă de lege, să scapere scântei din mintea şi călcâiele aleşilor noştri în căutarea de soluţii.
Aţi auzit dumneavoastră ceva? Că la noi n-a ajuns încă vestea ca vreun parlamentar sau consilier să-şi fi tocit pingelele în căutarea de soluţii, iar cu mintea au altă treabă.
Nici măcar elanul revoluţionar al reconversiei sociale nu mai este ce-a fost odată. Câştigau şi firmele cu pricina un ban grămadă. Acum pentru ce să le mai schimbi oamenilor specializarea, dacă oricum nu sunt cereri decât de şoferi, ospătari şi muncitori necalificaţi.
A, uitam, mai sunt oferte tentante la video chat-uri, însă aici nu-ţi trebuie cursuri de specialitate plus că limitele de vârstă şi sexul îi scot pe mulţi din discuţie.
Aşa că cine „s-a ales” are treburi personale mai importante decât să se uite în grădina disponibilizaţilor, e mai elegant să le spunem aşa celor rămaşi fără chenzină şi lichidare, şi să numere ca noi, săptămânal, şomerii.
În Galaţi nu se mai construieşte nimic, nu se mai deschid firme, nu se mai dezvoltă activităţi, proiectele europene văluresc abia simţit doar prin preajma centrelor de afaceri, care afaceri se fac nu pentru şomeri ci pentru cei câţiva ajunşi pe bază de carnet în grădina puterii.
E linişte ca pe un tărâm selenar, nu mai bâzâie nici musca microîntreprinderilor, Dunărea nu aduce bani ci doar apă peste maluri, indolenţa şi obtuzitatea duc orice muncă în derizoriu.
Decât să tragi la sapă, mai bine stai frumos acasă şi iei banii de şomaj, decât să te scoli la oră fixă, mai bine învârteşti ceva pe lângă lege, să iasă banii de pâine. Până şi cerşitul e mai profitabil decât o slujbă pe salariul minim.
Plus că dă colţul ierbii, mai o urzică, mai un peşte de la băţul din baltă, trec anotimpurile de nu-ţi vine să crezi. Timp berechet pentru autorităţi să mai pună de o promisiune călduroasă, de o explicaţie însăilată şi de un regret comun.
Nu merge, cu munca nu mai merge la Galaţi. Încercaţi cu cianură, domnilor, poate vă iese.
